25 ian. 2016

Treaz in fata zmeilor

Cam asa as defini eu oamenii dupa ce au consumat alcool dincolo de limita lor de rezistenta. Cand toti prietenii tai beau si brusc devin zmei. Parca penibilul sau frica de el a disparut instant. Si se simt bine cu sine. Abia atunci vezi cum e sa fii zmeul din poveste. Alcoolul care te face sa uiti de inhibitii e un fel de prieten fals.
Si cumva cred ca doar titlul era inspirational. Restul ramane in mintea mea de atunci. 
Eu nu am nevoie de acel strop de alcool. Eu rad mereu cu gura pana la urechi.
Cumva se pare ca rad dintotdeauna. Asta spre bucuria tuturor celor care ma cunosc. Si cand imi este greu stiu sa rad sau sa tratez cu ironie situatiile si asta imi face bine.
Dar nu ma deranjeaza sa vad cum prietenii mei se dezlantuie cu putin alcool.
Atunci ma simt si eu in aceeasi turma. Toata lumea rade, toata lumea se simte bine... Cam cum ma simt eu in restul timpului.
Asa, ganduri rasfirate la inceput de saptamana. Sper sa fie vreme buna cu mult soare si sa ne bucuram de iarna... Sa nu pice lumea in depresie... 
A, da, consumul de alcool scoate la iveala o data cu trecerea efectului o depresie pe care nu o vede nimeni. Abia atunci prietenul se dovedeste a fi fals. 
E un armistitiu pe care il tot facem si uitam de fiecare data de ce am spus ca nu vom mai consuma alcool data viitoare... 
Prietenul fals se intoarce... 
Un weekend minunat se apropie daca privim partea plina a paharului... 


23 ian. 2016

Ragazul diminetii

O dimineata in care am timp sa cuget si asupra timpului de care am nevoie ca sa pornesc la treaba plina de energie este o dimineata de vis. 

Spalat pe dinti, dus, ceaiul de dimineata, ceva de mancare, bagajul pentru o zi lunga si cateva ganduri puse pe hartie.
O cafea bauta in tihna cu oameni dragi iti da un ragaz sa dilati timpul si sa intelegi mai bine ce pierzi. Imi lipseste asa ceva. Si nu stiu exact de ce. Pentru ca nu imi acord. Disponibilitate exista din partea fiecaruia dintre prietenii mei. Cumva insa ceva ma tine in pat lipita de facebook in fiecare dimineata de parca agentia de facebook are ceva de relatat nou in fiecare zi. Hai sa vedem ce se mai intampla, ce mai e nou, cine ne da o stare buna de dispozitie.
Si uite asa ratez lista mea de activitati favorite, de planificare pe termen lung, de bucurie a vietii.
Iubesc momentele cand ma trezesc inaintea ceasului si apuc sa vad un film dimineata, asa pe stomacul gol si ma scoate din mediul online si ma lasa sa visez si sa planific in voie. Acele voci interioare amutesc si lista e deja asternuta. 
Am avut o saptamana de cosmar acum cativa ani la finalul careia aveam toate racelile posibile... Dar ce ma pornea dimineata era o baie fierbinte, fara telefoane, cu gandurile mele... Dupa putea sa vina uraganul de vesti proaste... Am luat totul cu calm si feminitate. Multumesc barbatilor din viata mea ca m-au sustinut...:)
Si da, cel mai important dimineata este conversatia cu el, el care nu glasuieste mult, dar si cand o face sintetizeaza problema. Asta ma face sa bifez cu brio timpul meu matinal si sa fiu plina de energie tot restul zilei.

21 ian. 2016

Spatiul necesar

Am copilarit cu dorinta de a avea intr-o zi propria mea casa cu gradina, cu veranda si bucataria a carei fereastra da in gradina cu gazon si copacei pe margine. A fost un model pe care il vazusem frecvent in toate serialele americane ale anilor '90. Acei ani gloriosi cand educatia venea la usa noastra in diverse forme: filme/seriale, reprezentanti ai diverselor biserici, voluntari americani sau britanici. 
Urmaream serialele Dallas, Beverly Hills 90210 si Melrose Place pe atunci. Oamenii aceia erau mult peste nivelul oamenilor din jurul meu. Adica in Romania nu cunoasteam pe nimeni in anii '90 care sa aiba o casa mare cu piscina, geamuri mari luminoase si poteca intre casa si piscina. Pe cei cativa pe care i-am cunoscut locuind la casa cu gradina abia daca petreceau timp afara in curte. Erau oameni inghesuiti intr-un mediu urban iesit dintr-o perioada de maxima represiune asa ca nu doreau sa epateze nicicum, iar libertatea o priveau cu ceva temere. La vremea aceea consideram ca obsesia regimului comunist si a ochilor din umbra care te urmaresc este de vina pentru temerile de a epata sau a-ti permite sa te simti bine. Intre timp am realizat ca era cu totul altceva: clima care nu iti dadea suficient ragaz sa te bucuri de piscina si gradina, carierele care cereau tot mai mult timp pentru cresteri si multe alte considerente. Pe scurt, social si cultural nu eram pregatiti sa traim visul american. 
Totusi, cand vezi studentul lipsit de griji cu un rucsac usor in spate, parinti care ii conduc la scoala, apoi activitatile post-scolare si petrecerile, visezi si tu sa ai asa ceva pana la optsprezece ani. Parintii mei au ales sau nu au avut oportunitatea sa construiasca o astfel de locuinta. Intr-un fel m-am gandit ca era egoist din partea lor sa avem doua sau chiar trei televizoare in casa in 2000, dar sa nu fi strans bani pentru o casa cu gradina. Acum realizez ca intregul plan nu avea sens. Adica atunci cand a trebuit sa aleg intre casa si apartament, am ales apartament pentru ca gandind un pic in avans mi-am dat seama ca atunci cand voi avea copii (daca voi avea) va trebui sa ii trezesc cu o ora mai devreme si sa ii conduc la scoala in Bucuresti, apoi sa ii iau de la scoala si sa ii conduc inapoi acasa. Toate astea inseamna minim 2 ore pe zi din viata lor si a mea. Sincer, nu e corect pentru nimeni.

Apoi am facut legatura cu lectia primita de mama de la profesorul de informatica cu ani in urma. Acesta i-a dovedit mamei ca dupa ce imi realizez toate temele imi ramane foarte putin timp pentru pasiuni sau socializare. In fond despre astea era vorba in copilarie si dupa acele momente urma sa tanjim peste ani. 
Revenind la subiectul casei la care visam, la douazeci si opt de ani cand vizitam posibile case pentru mine in suburbiile Bucurestiului, am ales sa nu fac credit si sa imi achizitionez o simpla garsoniera. Si am descoperit curand ca acest spatiu poate fi foarte usor organizat conform nevoilor mele. A fost o decizie inteleapta la vremea respectiva pentru ca am avut exact ce imi trebuie, mulat pe nevoile mele si nu am umflat partile dorsale ale bancherilor. M-am bucurat de spatiul meu fara povara unui credit. 
Apoi problema spatiului a reaparut de cand am aparut doi in spatiu. Si atunci mi-am dat seama ca era nevoie de ceva mai mare pentru ca doi au nevoie si de intimitatea fiecaruia, mai ales daca ai si zile cand iti permiti sa lucrezi de acasa. Apoi organizarea realizata de mine pentru o persoana nu facea fata nevoilor cuplului in spatiul mic. Aveam nevoie de ceva mai mare. Am ales tot apartament pentru ca nu era nimeni pregatit de drumul in Bucuresti si retur in care sa pierzi ore bune. Intre timp Bucuresti s-a aglomerat atat de tare incat drumul din Bucuresti in Bucuresti dureaza la fel de mult cu drumul din si pana in suburbiile sale. Poate am devenit pregatiti pentru visul american si vremea pierduta pe drum.








19 ian. 2016

Valuri de modele

Omul se aseamana foarte tare cu maimuta. Si tocmai din aceasta cauza are nevoie constanta de modele. Avem nevoie sa vedem ce fac semenii din jurul nostru. Unii dintre ei sunt mai copiati decat altii, dar raman semenii nostri. 
Cum de nu am realizat noi ca de ceva vreme ne sunt bagate pe gat niste non-valori pe post de modele? Pentru ca am imbratisat visul taramului oportunitatilor si nu am inteles ce inseamna aceasta oportunitate. Este foarte usor sa profiti de naivitatea unui om, dar nimic nu va dura la nesfarsit. In fond si la urma urmei are doar doi obraji. Sa nu uitam asta niciodata. Si apoi, mai exista problema imbecilizarii care nu poate functiona la nesfarsit. Avem case pline de carti pe care cumva stramosii nostri le-au epuizat. Am ramas noi cu ceva informatie transmisa genetic si cu norocul sa avem in jurul nostru evenimente cu ceva iz cultural. Acea cultura transmisa in sistem simplist sau complicat pentru ochiul cunoscator ne induce la un nivel subconstient un stil de viata. Avem acest noroc si cu toate acestea ne indobitocim uitandu-ne la cancanuri si "povesti de viata" cu iz banal. 
Da, consider ca e important sa ne uitam in urma si sa vedem ca miracolele au prins la oameni pentru ca aveau acea poveste iesita din comun, din banalul strazii si al negotului. Avem si noi acum nevoie de asa ceva. Avem nevoie sa vedem frumusetea si optimismul si sa uitam de panica crizei, teama razboiului si profitul pe termen scurt. E important sa gandim pe termen lung si sa invatam ce inseamna sa iei decizii care pe moment nu iti vor aduce satisfactii, dar in cativa ani te pot ajuta sa cresti mai sus decat ai visat vreodata. Si daca ne uitam doar la modele de non-valori, nu vom reusi asta. 
Din pacate, de partea cealalta a baricadei, apare si reversul medaliei pentru non-valori. "Ce e val, ca valul trece" - la fel se intampla in cazul acestor proaspete vedete. Vedete pentru ca au facut ce? Nu imi amintesc niciodata pentru ce este celebra vreo fatuca din aia de apare sumar imbracata la televizor. Pe vremuri obisnuiau sa cante. Din cand in cand se mai nastea o cantareata noua. Talentul ii lipsea cu desavarsire, dar avea potential de imagine. Si toate videoclipurile muzicale erau de imagine. Asa incepeau, asa continuau si tot asa terminau. Au aflat tarziu ca vedetismul este trecator. 
Si artistii adevarati traiesc aceasta drama. Unii invata sa aprecieze lucrurile minore care ne fac pe toti oameni, fericiti si impliniti, altii spera ca mase mari de aplaudaci le vor fi alaturi tot timpul. 
Dar omul se modifica, pe masura ce societatea creste si el inainteaza in varsta, isi schimba ideile, preferintele si opiniile. Astfel ca multe vedete de ieri pot cadea in umbra uitarii maine. E important totusi sa avem modele si cred ca din fiecare din noi putem invata cate ceva. 
Momentan nu am un model, dar imi place sa cunosc oameni, sa stau la povesti, sa gasesc idei despre viata care sa ma arunce dupa piatra din lac. Da, caut nebuni mereu, dar imi plac pentru ca ma scot dincolo de zidurile cetatii mele si stiu ca numai asa pot reveni rapid la mal si realiza cat de norocoasa sunt pentru tot ce am. Ideile vin si pleaca oportun.  


7 ian. 2016

Mancam ce ne inspira

Cred ca am inteles in sfarsit de ce consumam atat de multa carne. Nu am vazut prea multe reclame la televizor in care sa ni se prezinte salate delicioase. Toata pauza publicitara este plina de reclame la paste, unt, hamburgeri, placinte, fripturi si multe alte delicii pline de proteine. Pauza de proteine ar trebui sa se numeasca, sincer. 
Vedem hamburgeri deliciosi, carnuri in diverse forme, dar niciodata nu se apuca cineva sa curete fructe sau legume, sa le taie frumos si sa le ambaleze intr-o salata pe care sa o regasesti in pauza publicitara obsesiv. Nici macar fresh-ul de portocale nu il vezi foarte des. Si nici in filme viata nu este mai frugala sau vegetariana. Foarte rar vezi pe cineva care sa isi prepare in bucatarie mancaruri usoare. Doar cele cinci minute de film trebuie sa se consume cumva cu folos. Parca legumele le expediezi prea rapid. 
Interesant este ca exista cateva persoane care isi bazeaza discursul tocmai pe sucuri naturale, pe diete bazate pe legume si fructe, dar fara poze nu conving niciodata publicul. Puterea imaginii este extraordinara. Cam asa s-a propagat si religia. De fapt o data cu aparitia reprezentarilor religioase societatea s-a simtit mai apropiata de divinitate si au inceput sa creada in acea fiinta suprema, culmea, foarte asemanatoare lor. 
Ne lipsesc multiple reprezentari cu legume sau fructe pentru a deveni cu adevarat interesati de perspectiva. Si ma refer aici la perspectiva influentarii maselor. 
Ii admir enorm pe cei care reusesc sa se mentina vegetarieni cand toti ceilalti urmeaza sirul de reclame video sau foto cu produse carnivore.
Recunosc ca m-am gandit sa cuget la acest comportament de masa intrucat dupa 2 ani in care am vazut in fiecare zi postari despre rodia de dimineata, am ajuns sa cumpar rodie. O consum cu moderatie si cu usoara lehamite si ma intreb de fiecare data daca nu e cazul sa imi reconsider decizia de a cumpara fructul. Acum doamna a inceput sa promoveze sucul de lamaie. E, aici s-ar putea sa ma fi castigat din timp caci aia imi place sa o consum oricand si chiar imi place. Hai ca poate totusi nu e tot comportamentul meu bazat pe modele advertoriale. Sunt sigura ca exista ceva speranta. 
Va prezint si un exemplu de masa carnivora degustata de curand in Brasov la un restaurant foarte dragut. Cum sa rezisti si sa alegi o salata cand lumea comanda asa ceva langa tine? 


6 ian. 2016

Salbaticul si civilizatia

O poveste care m-a socat acum ceva vreme din intamplari de pe Coasta de Fildes: el si ea la semafor, la geamul lor se infiinteaza un individ cu o arma, geamul deschis, arma ajunge intre picioarele doamnei, era clar un jaf, dintr-o neintelegere atacatorul descarca arma... Astfel ea ajunge la spital si pe langa viata pe care o aveau de salvat domnii doctori, mai aveau si o reconstructie de aparat reproducator.
Imi place ca totul a fost spus cu un zambet si un optimist in ciuda dramatismului povestii. De aceea si relatare am decis sa o fac cat mai alerta. In fond povestea venea spusa din gura in gura si nu merita detalii multe.
Acum spaima mea provine din violenta incidentului, nesiguranta pe care o traiesti in anumite zone ale lumii. Ce-i drept ca nu mi-am fi pus vreodata problema sa calc pe acele teritorii, dar ma gandesc ca nu mi-ar placea nici ca lumea mea sa fie invadata de astfel de fenomene.
Iar invatamintele acestei povesti sunt multiple: generatia mea care a prins un pic din vremurile comuniste a trait cateva suisuri si coborasuri pentru a se simti siguri de ziua de maine. Apoi tot generatia mea a trait niste efecte ale legii decreteilor: parintii ne-au invatat sa amanam venirea pe lume a unui copil.
Pe Coasta de Fildes oamenii locului fac copii fara sa cantareasca vreun risc. Si stiu ca lupta cu orice forta pentru a-si ajuta familiile. Nu au vreo valoare pentru bani, alta decat ajutorul pentru hrana familiei. Si totusi unde e vanatoarea de alta data? Credeti ca mai merita sa ii numim primitivi cand ei pun mana pe arma si vaneaza albul pentru hrana in loc sa munceasca? E tot o vanatoare, ce-i drept, dar oamenii astia au evoluat. Eu nu i-as mai numi primitivi. I-as numi doar diferiti. Mentalitatea lor a evoluat diferit intr-o era moderna pe care noi o vedem super tehnologizata. Nici noi nu mai stim sa vanam. Altfel vanatorul alb ar fi ridicat armele pe buna dreptate in fata unui asemenea gest. Ochi pentru ochi s-ar fi pretat in lumea primitiva. Si ochiul platit pentru fapta necugetata ar fi trebuit sa fie multiplicat prin aplicare intregii sale familii.
Cred ca mi s-a facut dor de Claude Levi Strauss si tropicele triste: el sustinea ca mintea "salbatica" are aceeasi structura cu cea "civilizata" si caracteristicile umane sunt aceleasi peste tot. Ramane doar dreptatea care trebuie restabilita, balanta aceea a justitiei care ne face sa ne simtim in siguranta. 


5 ian. 2016

Productia neproductiva

Frumusetea acestei nebunii de profesie este ca in fiecare zi cunosti oameni care nu vor si nu au de ce sa isi arate adevarata fata. Iar acesti oameni mimeaza in fiecare zi excelenta si frumusetea sau tristetea si indignarea. Si cand ajungi acasa parca nu mai stii daca este cazul sa joci si tu un rol sau daca e cazul sa te bagi la somn cuibarindu-te in coltul tau de realitate.
E bine totusi sa evadezi intr-un spatiu urban si plin de lume unde sa poti continua in ritmul alert cu care esti invatat. Eu obisnuiesc sa merg pe jos si asta ma ajuta sa evadez. Cu fiecare intersectie in care ajung mi se pare ca pot merge tot mai departe. Si tot mergand asa ajung sa elimin orice gand negativ pe masura ce numarul pasilor creste. Apoi pot sa ajung acasa si sa ma bucur de frumusetea si linistea celor apropiati. Acolo este realitatea mea. 
Pe drum invat despre povestile unor oameni reali. Ii observ cu superficialitate si imi place sa gasesc o poveste in gesturile sau momentele surprinse in plimbarea mea. Cumva mersul alert ma face sa ma simt in siguranta, iar oamenii pe care ii observ au ceva special sau trec printr-un moment frumos din viata lor. Si imi place sa cred ca momente ca acestea sunt surprinse minunat in filme de actori talentati. 
Si atunci realizez ca din pacate tristetea oamenilor din jurul meu provine din lipsa unei povesti reale din spatele interpretarii. Parca totul e extrem de superficial o data cu acest "aspirational". Povestile de viata care impresioneaza prin realism si imperfectiune sunt mereu mai interesante decat cele perfect spilcuite si extrem de superficial imbracate. Si atunci redescopar realitatea pe care nu o gasesc numai in coltul meu de rai ci in viata de zi cu zi. 



Oameni puternici si oameni frumosi

Am crezut mult timp ca oamenii puternici sunt cei care nu se pierd niciodata cu firea. Am fost extrem de dezamagita sa constat ca si cei puternici se pierd cu firea.  
Oamenii puternici sunt cei care nu tipa, care nu ridica tonul, care nu te umilesc cand ai gresit si care incearca sa ii trateze pe toti ca egali. Cred ca pana si acestia se pot incurca in lucrurile minore ale vietii, dar raman fermi pe pozitia lor umana. Si pana la urma uman esti cand te porti frumos cu semenii tai si cu alte fiinte indiferent de starea ta. 
Poate intr-o zi provocarea sunt niste sireturi. Apropo de asta, chiar nu inteleg de ce fac producatorii de incaltaminte incaltari cu sireturi pentru copii. Ariciul este cel mai practic mod de a depasi o perioada de multiple lucruri interesante de invatat sau descoperit. Nu trebuie sa inveti cum sa faci nodul la incaltari cand te dezvolti ca om. Mai intai sa inveti sa te ridici cu zambetul pe fata de pe jos si apoi sa legi sireturile.
Apoi puternic inseamna puterea de a spune ce gandesti. Uneori atrage reactii negative sau repercursiuni, dar macar iti sustii punctul de vedere. Ador oamenii puternici care stiu sa isi sustina punctul de vedere. O dezbatere iti starneste mereu pofta de viata. O blazare in nefericirea obedientei te face sa uiti ce poti face cu mintea si corpul tau. Uiti ca ai si tu o conditie umana si ca mintea ta poate procesa aceeasi situatie usor diferit si merita sa iti sustii punctul de vedere. 
Si da, oamenii puternici si destepti stiu sa rada de sine si sa se copilareasca. Si se simt bine cu sine. 
Am concluzionat ca pentru a fi cu adevarat puternic trebuie sa stii sa plangi, sa iti ceri scuze, sa accepti ca ai gresit sau pierdut, sa te consider mic in raport cu tot ce te inconjoara, dar sigur pe tine. Si abia atunci am vazut cat de multi oameni puternici si frumosi exista in jurul meu.




4 ian. 2016

Educatie baieteasca

Am crescut inconjurata de barbati puternici. Ii admir si astazi pentru toate invataturile pe care mi le-au oferit: de la gandirea logica la pragmatismul cu care trebuie sa privesc fiecare intamplare. 
Modelul cel mai puternic este tatal meu pentru care orice are o reprezentare grafica pe hartie si orice problema este tratata cu ironie si amuzament. Si parca asa totul devenea extrem de simplu redus la cateva linii si o solutie. In completarea lui au venit acei oameni frumosi care m-au invatat sa creez in fiecare zi ceva nou, care au carcotit mereu intr-un dulce stil spartan sau care au stiut sa aprecieze arta punctand elemente importante. 
Si cred ca prietena mea, Smaranda, avea dreptate cand concluziona ca noi fetele crescute intre baieti avem cumva acea gandire baieteasca. Cumva nu putem intelege firavitatea, nesiguranta si feminitatea la fel ca restul femeilor.
Ne place sa privim la manifestarile de feminitate ale altora, dar zambim cu detasare la falsele probleme. Mi se pare ca in lumea noastra stim sa acordam importanta doar anumitor lucruri. 
Sunt convinsa ca ei, barbatii, vad si mai detasat lista noastra scurta. Si da, mai e ceva: barbatii citesc instructiunile si pentru ei are sens ce scrie acolo.



Povesti de salon

Din vizitele la saloanele de infrumusetare din 2015 am pastrat trei povesti de spus mai departe. 
Prima poveste memorabila din 2015 se refera la o doamna care lucra la salon si care era maritata cu un cetatean canadian. Era foarte fericita sa locuiasca in continuare in Romania cu copilul pe care il avea dinainte de casatorie si cu parintii si surorile. Locuiau toti in aceeasi casa foarte aproape de centrul orasului. Mergea totusi cu masina pana la munca (2 kilometri) in stil american, dar sotul si-l vedea o data pe an. Mi-a explicat ca e mai complicat cu obtinerea vizei. Recunosc ca in descrierea de mai sus lipseste observatia ironica despre doamna care avea niste dinti superbi pusi si o peruca perfect aranjata pe cap.
Ma gandesc daca nu cumva inteleg gresit notiunea de familie sau daca era ceva ce imi scapa mie din poveste. Poate doamna doar infrumuseta povestea ca sa para unica. Poate povestea tradusa in realitate era cu totul alta. Nu isi permitea momentan sa plece din tara si de aceea locuia inca impreuna cu ai ei. Sper totusi sa ii iasa actele si sa aiba sansa sa traiasca ideea de familie asa cum ar trebui sa fie si sa nu fie inca o aspiranta la visul american cu haine canadiene. Dilema unu se poate rezolva cu o vizita in viitorul apropiat la salon care imi poate demonta ipoteza pesimista. 

A doua poveste memorabila vine de la iubita unui pilot care era ingrijorata ca acesta plecase in munti in cautarea unui avion picat. Iubita lucra la salon. In mintea mea pilotul era undeva pe un piedestal. Brusc m-am gandit ca acea femeie are langa ea un zeu. Un om care piloteaza un avion este in acceptiunea mea ca inteligenta mult peste medie. Faptul ca participa la o misiune umanitara mi se pare si nobil din partea lui. Doamna prin asociere a urcat si ea pe scara valorilor in mintea mea. Povestea ei nu m-a facut sa ma intreb doar referitor la diferitele experiente pe care le impartasesc cei doi cand ajung acasa. El vorbeste un fel de pasareasca si ea povesteste despre povesti de viata aflate la salon. Inteleg ca domnisoara vroia sa demonstreze ce femeie independenta era. Pot fi eu prea aspra in aprecieri, dar imi place sa cred ca tocmai discutiile pe care le dezvoltam ne ajuta sa ne cunoastem mai bine. Si pentru ca piedestalul acela e foarte sus imi vine foarte greu sa apreciez distanta ca fiind mica intre cei doi. Dilema doi va ramane fara raspuns. Poate revin la domnisoara pe viitor. 

Cea de-a treia poveste care m-a surprins si care a venit cumva sa completeze povestile auzite intamplator la salon, imi dezvaluie o fata urata a vedetismului. Pe scurt, am descoperit ca exista persoane publice care se duc la salon si cand nu au bani sa plateasca serviciile considerand ca pot plati ulterior. Faptul ca se duc in vizita e acceptabil, dar cand apelezi la niste servicii pe care nu iti permiti sa le platesti, mi se pare cumva dilema maxima. Este foarte greu pentru mine sa accept ca te poti duce la un salon si cand nu iti permiti sa platesti serviciile primite. Cum ai putea sa faci asta? Adica e ca si cum te duci la paine si nu platesti pana cand nu iti revii financiar. De ce nu apelezi la un card de credit? De ce nu folosesti un imprumut de la o persoana apropiata in loc sa apelezi la niste persoane care presteaza un serviciu pentru care sunt remunerate. Din acea remuneratie traieste o familie. Din capriciile tale de diva imaginata nu traieste nimeni si nici nu o sa moara nimeni daca nu profiti de ele. 
Din aceasta poveste nu am o dilema ci doar o intrebare: cam cat va mai dura acest fals vedetism?

Admir maxim oamenii care reusesc sa isi depaseasca conditia, dar care reusesc sa isi pastreze decenta, bunul simt si mai ales picioarele pe pamant. 





3 ian. 2016

Puiul si coada

Au trecut sarbatorile 2015. De maine incepem din nou munca. Si pentru ca e ultima zi de vacanta, multi au ales sa iasa la mall pentru a lua masa de la servire rapida, satuli probabil de toate porcarelele traditionale. Speriata de perspectiva unei saptamani pline, am decis sa incerc o iesire la cafea si mancare rapida inainte de marele ger si marea ninsoare din seara asta. Cea mai neinspirata alegere sa merg catre mall. Inteleg dorinta de a lua niste aer si de a vedea lumina zilei, dar totusi puteam sa aleg un loc mai putin populat, mai aerisit si cu mai putine optiuni. Da, multitudinea de optiuni ne fac sa alegem de fiecare data mall-urile. A, si placerea de a parca intr-o parcare acoperita, dar in care frigul tot te imbratiseaza. 
Dar la mall era si jumatate din populatia capitalei. Era o coada infernala la puiul american... Mi-a adus aminte ca acum vreo 26 de ani stateam in frig la coada la carnea proaspat venita la macelarie. Speram sa ne ajunga si noua atunci o bucata de carne. Acum siguranta ca ajunge exista. Ce trai usor avem noi in zilele noastre? 
Apoi mai stai la rand pentru scaunul pe care sa consumi mancarea in fuga...  Si multitudinea de tineri care ocupa locurile din dorinta de a pierde un pic vremea dupa ce au mancat. Pentru ei conceptul de fast-food este confundat cu cel de restaurant. Cred ca aceasta concluzie trebuie dezvoltata un pic cu o alta ocazie.  In fine, toata nebunia asta pentru o ultima zi de vacanta. 
Nu stiu altii cum sunt, dar in general imi place sa aleg locuri unde nu se duce multa lume. Astazi am crezut ca voi alege totusi ceva diferit, dar am gresit. Se pare ca uneori alegerile noastre sunt asa de mult in comun cu ale celorlalti incat incep sa ma simt parte din masa. 
Periculos comportamentul acesta de turma: oamenii cu acelasi comportament sunt foarte usor de manipulat. Si de cele mai multe ori nevoia primara de hrana si mirosul imbietor ne fac sa alegem aceleasi lucruri. Va imaginati ce se va intampla in cazul unei calamitati cu toti acesti oameni care aleg sa stea la coada pentru aceleasi alegeri? 
Puiul, cafeaua, burgerul si multe alte brand-uri ne sunt oferite si toata lumea le ia ca fiind vitale... in curand o sa uitam ce ne place... 

2 ian. 2016

Cafeaua si stilul

Cafeaua la pahar de hartie reprezinta un stil de viata asa cum il vedem in filme unde oamenii poarta in mana in drumul lor spre munca un pahar din hartie cu insemnele Starbucks. Este deja un stil. Energia pe care o emana femeia aceea cu paharul in mana este intotdeauna a unei persoane puse pe treaba, dornica de a rezolva lucruri si cu mentalitate de invingator. Este un drum cu machiajul perfect, cu parul proaspat coafat, cu haine impecabile potrivite si cu un zambet molipsitor. Cumva acel pahar iti da energia sa fii la fel.  Femeia asta se bucura in drum spre munca de cafeaua ei, zambeste vietii si nu se fastaceste.
Aplicand acest stil la Bucuresti avem doua variante de consumatori de cafea la pahar de hartie: cei care copiaza obiceiul si includ mersul pe jos in rutina lor si consumatorul care se duce cu masina la Starbucks pentru ca acolo e locul de "cafea".
Eu, personal, nu beau cafea, asa ca numai aparitia Tchai Latte-ului in oferta Starbucks m-a facut sa aleg acest brand. Cumva decizia mea a fost influentata si de povestea de mai sus: femeia cu un stil relaxat si mentalitate de invingator, dar argumentul final a fost dat de optiunea pe care nu o gasesc nicaieri altundeva. M-am chinuit chiar sa reproduc exact ca mai sus aceasta imagine ca sa intelegeti cat de stereotipala a devenit. Si redusa in cuvinte devine un gest de o simplitate maxima. 
Concluzia e una simpla: iubesc si eu brandurile si nu ma pot abtine.
Daca ciocolata calda, ceaiul sau cafeaua ar fi fost in fiecare dimineata preparate la mama acasa si toti apropiatii s-ar fi dus sa ia de acolo si acest "obicei" aparea la televizor oare toti ne-am fi ingramadit sa luam de acolo? 
Ma intreb cate mame nu s-ar fi apucat de asa ceva. 
Imi si imaginez denumirea unei afaceri: Cafea de acasa. 


Imagindirector