Ganduri minore cu impact major

Cancerul are un efect ciudat asupra oamenilor. Este o boala care, dincolo de pacientul socat de o veste pe care de altfel nu o poti considera veste, ci doar o trezire la realitate, loveste si in ceilalti membrii ai familiei. Si totul iese din tacere. Brusc ganduri ascunse prind glas, brusc exista o graba majora pentru recuperarea timpului pierdut si brusc totul devine o lupta contra timpului. Dar ma intreb de ce nu putem fi sinceri cu noi si de ce nu ne putem asuma gandurile pe care le avem si sa le glasuim cand le simtim? De ce trebuie sa ne traim parte din viata in umbra unor ganduri ascunse? De ce nu avem curajul sa infruntam cruda realitate?

Dreptul la pauza

Luna cadourilor, a sarbatorilor si a intalnirilor de familie. Si totusi consider ca e depresiv sa te opresti brusc din munca si sa constati ca un hamster ca nu mai ai la ce pedala. Brusc nu mai servesti intereselor altor oameni, ci iti pasa de tine si de cei dragi. Esti blocat! Nu mai ai mecanismul si se instaleaza panica. Pe mine cel putin ma rapune chestia asta. Si da, imi pasa de familie si de cei dragi, dar parca brusc oprirea motoraselor aduce o panica, o temere de o posibila oprire definitiva. Si totusi dincolo de Craciun si Anul Nou se gaseste ideea de sarbatoare, de liniste, de odihna. Si la final de an trebuie sa faci niste noi promisiuni, sa iti gasesti noi scopuri pe care ti le propui pentru ca altfel tristetea e normal sa persiste.

Manifestarea maselor pasionate sau instigate

Intr-o sambata seara am decis sa petrec seara altfel si sa imi infrunt temerile inca o data. Asa ca am pasit a doua oara pe stadion. Povestile de la televizor nu aveau cum sa fie adevarate intrucat era vorba de Arena Nationala. Ca de obicei strazi inchise, politie si jandarmerie multa, iar in incinta stadionului alaturi de jandarmi erau si BGS. Acest baieti erau toti imbracati in albastru si cu aceeasi conformatie. Ziceai ca erau alesi pe tiparul "burtos, masiv, impunator". Poate chiar asa era. Oricum functioneaza doar la oamenii cu bun simt, pentru restul acesti baieti sunt vazuti ca sac de box. Noroc ca dovedesc de fiecare data si ce pot, ca altfel nu stiu unde am ajunge.
Si intram frumos si civilizat, trecem de paza, ne luam un hotdog sau doi sau trei, ne asezam conform numerotarii, luam in mana steguletul facut cadou de FRF si ne apucam sa rasfoim fituica tiparita de acelasi FRF.
Ma uit in zare si observ un soare mare si portocaliu care apunea frumos, ma uit in jur si vad oameni cu copii sau femei venite cu sotul sau prietenul si mi se pare ca nu e deloc grav. Reuniti in numele sportului in acest minunat edificiu, totul pare perfect.
Dar lucrurile nu stau mereu asa cum par. Incep sa se incalzeasca jucatorii si galeria adversa incepe sa isi arate si ea entuziasmul si acum incep manifestarile pe care nu le-ai fi ghicit sub "mastile" vecinilor.  Dar este inca devreme. Nici nu au venit toti spectatorii. Asa ca mai sunt multi oameni care vin sa isi ocupe locul. Si apare si un tip transpirat si deranjat clar de efortul fizic pe care il face de dragul sportului, si probabil ca efortul muschilor i-a umbrit creierul intrucat a inceput sa se certe cu noi ca stam pe locurile lui. In spatele si in fata noastra niste oameni foarte docili incearca sa ii explice domnului cu sudoare pe fata ca de fapt este la doua sectoare distanta de locurile lui. Omul nu reuseste sa inteleaga asa ca incepe sa ameninte. Si uite asa incepe sa devina inspaimantator. Ma gandesc ca poate nu era cel mai potrivit loc sa imi port ochelarii, poate ca nu sunt in cea mai buna pozitie si ca stilul meu impiedicat o sa ma faca sa nu scap cu bine dintr-o posibila fuga de individ. Dar stai? Aveam dreptul sa fim acolo, de ce sa fugim? Si imi trag adanc aer in piept si ma bag in spatele barbatilor cu care eram, uitandu-ma foarte increzatoare in mine in privirea tampa a individului. In cele din urma se duce sa vorbeasca cu stewart-ul si descopera ca era clar departe de locurile lui, asa ca vine sa ne stranga mana. Cred ca totusi ca mai exista speranta, spun eu in sinea mea. Si meciul tocmai sta sa inceapa. Frumos, imi spun. De data asta poa' sa crape oricine langa mine caci voi fi atenta acolo pe teren. Data trecuta ma feream de pietrele suporterilor si incercam sa inteleg si cum e cu balonul de pe gazon.
De data asta nu am ratat inceputul, am omis si sa vad ca erau doua petarde pe teren. Atentia nu a durat mult caci le-am sesizat si uite asa mi-a fost distrasa atentia. Brusc eram fascinata de pompierul care a intrat rapid si temator pe teren sa adune tortele si sa le duca intr-o galeata in care "miraculos" acestea se stingeau. Am presupus ca e plina cu apa, dar cred ca era nisip, caci numai sub insistentele bocancului cele doua inflacarate s-au stins.
Bun, revenind la meci, dar stai ca a inceput un nou scandal in partea dreapta. Oamenii incepeau sa arunce cu petarde, cu obiecte si cu ce mai gaseau la indemana catre galeria echipei adverse. Meciul parea cumva un motiv pentru bataia pe care o cautau cumva indivizii. Si totusi sportul pare a fi un motiv puternic pentru orice alt suporter sa stea frumos pe un scaun si sa urmareasca ce face echipa/jucatorul favorit. Ei bine, intrebarea maxima ramane: ce cauta de fapt oamenii astia sa vada un sport daca singura lor grija este sa foloseasca pumnul. O voce plina de testosteron spune de langa mine ca e vorba de accesibilitatea sportului. Hmm, ma gandesc ca poate chiar asa e.
Si totusi de ce nu se duc oamenii astia sa faca un sport in care sa isi exerseze muschii? De ce daca "pumnii lor creier nu are", nu e mai simplu sa ne scuteasca pe toti de prezenta lor?
Am urmarit intonarea imnului, afisarea unui steag tricolor imens si a unui mesaj care cita primul articol din constitutia Romaniei.
Am vazut un tanar care striga impotriva echipei adverse (tara straina cu un grup etnic prezent in tara noastra), dar avea o husa de telefon mobil cu steagul american.
Am vazut niste munti de oameni care ramaneau pasnici pana cand situatia cerea opusul.
Am vazut jandarmeria cu echipamente defensive si fete blajine, pregatite pentru ce urma.
Am vazut mase instigate la un cuvant.
Dar nu am vazut o coregrafie gandita precum cea a galeriei adverse.
Nu am vazut nici respect fata de sport in sine.
Si m-am intalnit dupa meci cu 2 oameni care il urmarisera de acasa. Se pare ca ce am vazut eu a parut mai impresionant decat ce au vazut ei acasa. Asta poate pentru ca dincolo de evenimentele din jurul meu, straduinta acestui meci mi s-a parut impresionanta. Sau poate evenimentele din jur au dat suprematie jocului.
Cred ca trebuie sa mai merg de cateva ori pe stadion ca sa inteleg mai bine manifestarile maselor si sa imi infrang temerile.

Bunica si calmul intelepciunii

Zilele astea bunica mea trece prin momente pe care eu pot doar sa spun ca le inteleg, dar sunt convinsa ca nu pot intelege durerea pe care o resimte. Si recunosc ca suntem cu totii extrem de neajutorati in fata durerii ei, dar incercam sa ii aratam ca merita sa traiasca pentru noi cei carora ne pasa. Am petrecut cateva minute care au parut a fi o vesnicie in poala acestei femei si brusc mi s-a parut ca toata puterea ei mi-a dat putere sa merg mai departe si m-a invatat ce inseamna sa fiu puternica. A fost o jumatate de ora pe care am resimtit-o ca pe un timp valoros dilatat si incuantificabil. Femeia asta a razbit prin toate greutatile vietii si traieste inca sub o frumusete demna de cei 82 de ani ai ei. As putea spune ca orice remediu pentru suflete triste nu se aseamana cu ce am resimtit in urma acestei apropieri. Si asta pentru ca femeia asta a stiut mereu sa lupte ca o leoaica pentru puii ei si a luat-o de la capat de mai multe ori. M-a invatat mereu sa nu stau sa indur suferinta si nefericirea caci viata e prea scurta. Acum pe final de viata stie sa imi spuna aceleasi invataminte si sa nu regrete nicio clipa ce a facut. A avut mereu capul sus si a reusit mereu sa invete lucruri noi o data cu schimbarea vremurilor. Cred ca imi doresc sa ajung si eu ca ea intr-o zi. Cand spun ca imi doresc sa ajung ca ea ma refer strict la faptul ca as vrea sa am puterea ei de a merge mai departe indiferent de greutati. Si ma intreb daca pe ea a invatat-o cineva sau daca a invatat din lipsa de afectiune sa ne transmita noua toata aceasta caldura si forta. 

Sunt ganduri cu care adorm si sunt mandra ca e bunica mea. 

Bagajul, timpul si gandul

Am o prietena pe care de multe ori o cert pentru ca nu raspunde la telefon. Mai mult decat atat, are multe momente cand isi uita telefonul acasa. Si mi se pare cumva ca nu ii pasa de mine daca nu e acolo de fiecare data cand o sun. 

Doar de asta s-a inventat telefonul mobil, nu? Si de asta eu am pus-o in lista de "Favourites". 

In realitatea, asta ma ajuta doar pe mine sa o apelez mai repede. Apelul ei catre mine nu are prioritate inaintea altora. Favoritii astia nu sunt neaparat favoriti, ci doar o scurtatura... Te pune un pic pe ganduri. 

Dar eu tot o cert pe ea pentru faptul ca nu raspunde la telefon. Am incercat sa ii fac inventarul lucrurilor pe care le ia cu ea cand pleaca de acasa incat uita acest element important. Am descoperit ca ea nu vrea sa care lucruri inutile cu ea. Imi place atitudinea, mi-am zis. Eu am la mine mereu tot ce imi trebuie si eventual ce le trebuie si unora din jurul meu fara ca ei sa ceara. In spatele meu se afla mereu un fel de casa a testoasei, a melcului, a oricarei taratoare. Si ma gandesc ca imi ingreunez mereu coloana cu tot felul de nimicuri de care sunt convinsa ca nu am nevoie. Aceste nimicuri ma tin uneori in loc, ma incetinesc, ma fac sa renunt la simpla placere de a merge pe jos pe stradutele frumoase sau urate ale Bucurestiului. Consider ca telefonul este mereu necesar si are chiar mereu buzunarul lui, orice as purta. 

Si intr-o seara mi-a recunoscut ca atunci cand iese la plimbare sau cand are treaba, telefonul nu exista. Am stat si am analizat aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ea stie cumva sa acorde timp unui prieten, cand acesta are nevoie, fara bruiajul asigurat de telefonul mobil. Intr-un fel, e de condamnat ca in societatea noastra ea nu stie cat de important este sa ai telefonul la tine, dar ea ignora aceasta regula. Si mai mult chiar, acorda timp unei relatii de prietenie. 

Intr-o frumoasa zi de sambata, am plecat in graba de acasa si nu mi-am luat incarcatorul de mobil sau bateria externa la mine. M-am simtit extrem de panicata in drumurile mele si parca grabeam pe toata lumea. Am avut insa un moment in familie pe care nu aveam cum sa il grabesc, ba chiar mi-am dat seama ca timpul ar fi mai bine sa se dilate atunci pentru ca acele momente sunt nepretuite. Si dupa aceasta realizare, am petrecut cateva ore stand de vorba cu mama, cum nu cred ca o mai facusem din adolescenta cand discutam despre baieti. Acum era o discutie despre viata, despre implicare emotionala si despre pierdere. Am plecat din fata locuintei parintilor cu un sentiment de eliberare pe care nu il mai simtisem de mult. Fara bagaj, fara backup, fara telefon mobil... Cu ganduri impartasite cu cineva drag. Cam despre asta ar trebui sa fie vorba. 

Oare putem sa ne asumam exercitiul de a trai singuri, fara telefonul mobil, televizor sau tableta, macar pentru o jumatate de ora pe zi? 

Il vom extinde sau vom renunta la acest moment?