Bagajul, timpul si gandul

Am o prietena pe care de multe ori o cert pentru ca nu raspunde la telefon. Mai mult decat atat, are multe momente cand isi uita telefonul acasa. Si mi se pare cumva ca nu ii pasa de mine daca nu e acolo de fiecare data cand o sun. 

Doar de asta s-a inventat telefonul mobil, nu? Si de asta eu am pus-o in lista de "Favourites". 

In realitatea, asta ma ajuta doar pe mine sa o apelez mai repede. Apelul ei catre mine nu are prioritate inaintea altora. Favoritii astia nu sunt neaparat favoriti, ci doar o scurtatura... Te pune un pic pe ganduri. 

Dar eu tot o cert pe ea pentru faptul ca nu raspunde la telefon. Am incercat sa ii fac inventarul lucrurilor pe care le ia cu ea cand pleaca de acasa incat uita acest element important. Am descoperit ca ea nu vrea sa care lucruri inutile cu ea. Imi place atitudinea, mi-am zis. Eu am la mine mereu tot ce imi trebuie si eventual ce le trebuie si unora din jurul meu fara ca ei sa ceara. In spatele meu se afla mereu un fel de casa a testoasei, a melcului, a oricarei taratoare. Si ma gandesc ca imi ingreunez mereu coloana cu tot felul de nimicuri de care sunt convinsa ca nu am nevoie. Aceste nimicuri ma tin uneori in loc, ma incetinesc, ma fac sa renunt la simpla placere de a merge pe jos pe stradutele frumoase sau urate ale Bucurestiului. Consider ca telefonul este mereu necesar si are chiar mereu buzunarul lui, orice as purta. 

Si intr-o seara mi-a recunoscut ca atunci cand iese la plimbare sau cand are treaba, telefonul nu exista. Am stat si am analizat aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ea stie cumva sa acorde timp unui prieten, cand acesta are nevoie, fara bruiajul asigurat de telefonul mobil. Intr-un fel, e de condamnat ca in societatea noastra ea nu stie cat de important este sa ai telefonul la tine, dar ea ignora aceasta regula. Si mai mult chiar, acorda timp unei relatii de prietenie. 

Intr-o frumoasa zi de sambata, am plecat in graba de acasa si nu mi-am luat incarcatorul de mobil sau bateria externa la mine. M-am simtit extrem de panicata in drumurile mele si parca grabeam pe toata lumea. Am avut insa un moment in familie pe care nu aveam cum sa il grabesc, ba chiar mi-am dat seama ca timpul ar fi mai bine sa se dilate atunci pentru ca acele momente sunt nepretuite. Si dupa aceasta realizare, am petrecut cateva ore stand de vorba cu mama, cum nu cred ca o mai facusem din adolescenta cand discutam despre baieti. Acum era o discutie despre viata, despre implicare emotionala si despre pierdere. Am plecat din fata locuintei parintilor cu un sentiment de eliberare pe care nu il mai simtisem de mult. Fara bagaj, fara backup, fara telefon mobil... Cu ganduri impartasite cu cineva drag. Cam despre asta ar trebui sa fie vorba. 

Oare putem sa ne asumam exercitiul de a trai singuri, fara telefonul mobil, televizor sau tableta, macar pentru o jumatate de ora pe zi? 

Il vom extinde sau vom renunta la acest moment?