Handicap in democratie

Am realizat de curand ca datorita felului in care societatea noastra postdecembrista a evoluat ne gasim astazi de cele mai multe ori fata in fata cu niste "handicapati" din punct de vedere social. Si asta se intampla si cand ne uitam in oglinda la propria figura. Nu stim sa interactionam cu oamenii din jurul nostru si, in ciuda numeroaselor modalitati de comunicare, ne trezim in imposibilitatea de a comunica eficient si coerent. Suntem irascibili si nerabdatori cu cei din jurul nostru. Vrem sa ajungem cat mai repede la tinta noastra. Interactiunea cu cei din jurul nostru este bazata doar pe indeplinirea scopului de moment. Si asta ne face sa fim usor alienati. Suntem handicapati pentru ca nu stim inca sa invingem teama de ridicol si ne gandim inca la judecata de valoare aplicata de societate. Poate ca am inteles ceva gresit cand ni s-a vandut democratia. Acum ne-am cam dat seama, unii dintre noi, ca nu e chiar ce pare si ca o data inlaturat invelisul, continutul e cam stricat, si am vrea sa o ducem inapoi de unde a venit, dar nu se poate. Caci cele 30 de zile au cam trecut de mult. 

Doamna… care nu are nevoie de invitatie

Am intrebat-o pe bunica mea, la un moment dat, de ce batranii au cel mai des tendinta de a traversa prin locuri nepermise. Si mi-a dat cel mai trist raspuns: pentru ca nu mai au nimic de pierdut. Mi se pare foarte trist ca un batran care ar trebui sa fie bunicul care iti spune povesti din vremuri pe care nu ai avut ocazia sa le cunosti si care ar trebui sa priveasca viata cu alti ochi priveste prezentul atat de sumbru si omite existenta unui viitor. Ar trebui sa se bucure de superioritatea varstei si experientei in loc sa se lase injosit de greutatea vietii si sa cedeze asa usor in fata unei morti inevitabile, dar uneori inopinante. Si daca tot nu stii cand va veni in vizita Doamna cu coasa, de ce sa nu faci ceva pana atunci? Ca doar nu o sa o astepti in sufragerie cu masa pusa si tol festiv sa apara, nu? 

Cred ca in Romania batranii asteapta moartea o data cu prima pensie. Sunt multe greutati pe care le vad la batranii din jurul meu, dar imi doresc sa ii vad bucurandu-se de viata si de impartasirea experientelor lor de viata cu cei dragi si mai tineri. Nu vom mai prinde razboaie, dar povestile bunicilor despre razboi sunt fascinante cu cat transpuse in contextul pe care il putem vizualiza noi par fie tragice, fie comice. Si aceste amintiri pe care nu le avem, dar care ne sunt transmise de bunici, ne pot imbogati experienta de viata. 

Traim vremuri linistite si totusi extrem de tulburi. Razboaiele cunoscute de bunicii nostri se duceau in numele unei ideologii, turbulentele morti care apar in zilele noastre sunt datorate propriilor noastre actiuni. Suntem prea multi pe planeta, consumul este foarte mare si nu stim sa ne abtinem, asa ca bolile scapa de sub control voit sau nu si astfel murim stupid. Noi ne temem ca nu vom apuca varsta bunicilor nostri si nu vom avea ce povesti din experientele noastre de viata. Si asta pentru ca mileniul trei va fi cel mai plictisitor dupa cum se arata el la inceput. Nu avem bucurii si nu mai gasim frumusete in lucrurile care ne inconjoara. Ne place sa coboram din cutia de chibrit, cum o numeste bunica mea, sa ne urcam intr-o cutie de chibrit miscatoare si sa ajungem la o alta cutie de chibrit numita servici. Nu mai culegem fructe proaspete din gradina ca sa le gatim, ci alegem alte cutii. Nici sport nu mai facem in aer liber. Alergam pe banda. Stam tot intre patru pereti. Si am uitat sa respiram aerul curat. 

Si acest context ii inteleg pe batrani ca nu mai gasesc ce sa ne spuna interesant despre vremurile lor schimbatoare, despre emotiile simtite de ei in vremuri de cumpana maxima. 

Romania si Romanismele

Revolutia a adus in Romania o liberalizare a ofertelor de munca si de produse, nu si o schimbare in adevaratul sens al cuvantului. As putea spune ca din contra oamenii au uitat ce inseamna educatie si bun simt, au uitat sa isi depaseasca cutia de chibrit in care traiesc (pe pamant sau la un etaj superior), au uitat ca trebuie sa schimbe ceva tot timpul pentru a deveni mai buni. Cumva valorile bunicilor nostri au apus demult sau am reusit sa uitam de ele odata cu aparitia obiectelor stralucitoare si bine marketate venite din Occident. Si Occidentul a incercat sa ne educe, dar parca noi am omis aceste lectii.  

Ii auzi pe toti cum se plang de Romania. Si ai senzatia uneori ca ai de-a face cu un neam de bocitoare. Ca strain pe taram romanesc te impresioneaza la prima vedere situatia lor: stau toti gramada in niste blocuri comuniste vechi si au toti balcoanele inchise cu termopane, fara pic de gust, sunt toti imbracati in gri sau negru si mereu hainele lor sunt alese "sa tina la tavaleala". 

Dar o privire mai atenta iti arata ca hainele si le aleg mereu de "tavaleala", desi nu alearga nici macar un kilometru in fiecare zi. Mai mult chiar, au descoperit mijlocul de deplasare propriu, masina, pe care il folosesc uneori deranjant de mult.

In ciuda optiunilor variate, gandirea lor a ramas aceeasi pe care parintii nostri au fost fortati sa o dea pe liberalizarea pietei muncii dupa Revolutie. Trebuie sa am un loc de munca sigur. Siguranta nu stie exact ce ii ofera, dar continua o traditie care ii orbeste sa vada dincolo de cutia de chibrituri. Cumva parintii nostri au prins doua lumi si au invatat sa se adapteze noilor conditii, vazand mereu care este calea cea buna pentru ei. Noi, tinerii, am capatat temeri pe care nu le constientizam. 

Suntem mereu inconjurati de ochelari de cal si nu vedem foarte bine ce se intampla in dreapta si in stanga noastra. Daca vecinul a dus gunoiul si nu l-a aruncat la ghena, nu ii atragem atentia, il barfim cel mult cu vecinul care sta si sparge seminte pe banca in fata blocului aruncand cojile pe jos, dar nu suntem in stare sa ne depasim lipsa de educatie. 

In urma noastra la mare sau la munte raman munti de gunoaie. Si ne simtim bine ca vin strainii sa ne faca curatenie. Nu vedem in spatele unei actiuni a armatei americane de strangere a gunoaielor de pe plaja noastra impactul de imagine pe care il are gestul: armata americana este prietenul nostru si in caz de razboi, trebuie sa fim alaturi de el. Doar americanii sunt baietii buni care ne-au adus Coca-Cola, Wrigley, Pepsi, Ford si altele. 

De ce nu putem sa vedem ca e de datoria noastra sa nu avem sclavi in urma noastra? De ce nu putem sa ne vedem cu americanii de la egal la egal fara obligatii? Pentru ca ni se pare ca suntem mereu prea buni ca sa facem noi curat in urma noastra? Sau pentru ca nu stim ca asa este frumos si civilizat?

Consider ca romanismele sunt ale noastre, ale tuturor si ca ne lipseste o auto-educare. Si cred ca atunci cand vom fi suficient de mult penalizati pentru fiecare greseala facuta, abia atunci vom reusi sa ne indreptam.

Daca o lasam pe principiul "las-o, ma, ca merge asa!" nu o sa schimbam niciodata nimic.

In fiecare zi jonglez… precum barbatul de langa mine

Am fost educata ca trebuie sa jonglez zilnic cu tot felul de sarcini. Si mereu mi s-a parut distractiv sa fac asta. Am observat de mica aceasta pendulare a mamei de la baie la bucatarie, de la rufe la aragazul jucaus, dintr-o camera in alta si cu gandul mereu la toti cei din casa. Am vrut sa devin aceasta albinuta cum este si ea pentru ca ea parea eroul meu. 

In tabara adversa, incepand cu tata, barbatul de langa mine a fost mereu cerebral si a incercat sa faca lucrurile pe rand. Imi dovedea mereu ca poate sa faca lucrurile mai bine in felul asta. Devenea usor frustrant. Dar mama ma lua deoparte si imi spunea mereu ca noi, femeile, suntem extraordinare tocmai pentru ca jonglam cu toate aceste sarcini si ca putem sa facem si ce fac ei la fel de bine. 

Din pacate lucrurile nu au ramas asa cum mi le povestea mama. Din pacate capitalismul a adus fiecarui angajat o provocare pentru care corpul nostru nu este inca suficient pregatit. Sarcinile cresc mereu. Panica este tot mai mare. 

In noul context, eu incerc sa jonglez cu toate task-urile deodata precum intr-un razboi de tesut. El stie sa ia fiecare proiect in parte si sa nu se streseze... Pana cand corporatia il loveste. Iar atunci stie sa se lupte pentru dreptul lui la viata dincolo de munca. Eu ma stresez, ma panichez, abia mai respir si incerc sa transform lucrurile imposibile in posibile. Incerc sa transform 0 in ceva. Si duc povara posibilului esec ca pe o cruce. 

El a transat totul si duce cu demnitate o cruce pe care stie sa o si ascunda in spatele unui zambet si a unei detasari.

Munca pune tot mai multa presiune pe umerii “furnicutelor”, si ei, barbatii, incep sa jongleze ca si noi cu sarcini multiple. Poate ca nu au fost invatati sa faca asta, dar le reuseste smecheria. Iar eu privesc mereu uimita si fascinata de calmul si capacitatea lor de adaptare. 

Eu devin isterica si incerc sa elimin stresul si frustrarea pe care o resimt fata de eroul-nedreptate si suratele sale, dar el ramane mereu calm si stie sa trateze lucrurile cu diplomatie. 

El invata sa isi sustina punctul de vedere cu argumente, iar eu cresc nivelul de isterie. 

In fiecare zi, personal, imi doresc sa fiu ca barbatul de langa mine. 

La final de zi imi doresc sa devin iarasi printesa la rascruce… Sa il regasesc pe el, barbatul, care sa ma salveze… Care sa imi explice inca o data ca lucrurile trebuie luate pe rand ca sa nu incurci firele… Si atunci adorm linistita cu solutia pe care o avea mereu si tata la incurcaturile iscate de mine sau de mama… Ia lucrurile pe rand… Gandul ca barbatul de langa mine este totusi diferit de mine imi da speranta...

Timpul propriului meu EU

Am descoperit sau redescoperit recent acea apasare pe care o vedeam pe umerii parintilor mei in contextul observatiei comuniste. Si cand spun observatie ma refer cu blandete la un gest extrem de nedemocratic care presupune invadarea spatiului privat. 

Si ma mira ca traim cu impresia ca democratia inseamna si invadarea spatiului privat si credem ca devenim vedete daca suntem constant sub supraveghere. 

Am mers intr-o toamna intr-o casa in care totul era atent urmarit. Si m-a distrat fiecare privire pe care o aruncam in colturile incaperilor, in plafonul fals al vilei, in oglinzile asezate pe coridoare. M-a distrat pentru ca am stiut ca sunt nimeni si ca oamenii aceia isi pierd vremea urmarind un nimeni. Si m-am simtit un pic in siguranta cu atatea priviri asupra mea. Am avut sofer si menajera care se ocupau de tot ce ne poftea inima. Si aveam marea la o aruncatura de bat si plaja si valurile. Si nu m-am simtit amenintata, dar am decis sa merg acolo si am vrut sa experimentez senzatia. Libertatea mea de a alege sa ma arunc in aceasta experienta. Si atunci totul era justificat de o dorinta de a depasi niste limite, de a vedea cum este o astfel de casa, o curiozitate nejustificata de a testa raul inainte ca el sa devina parte din universul meu. 

Timpul pe care vreau sa il petrec cu mine si grimasele mele este un timp privat pe care nimeni nu are dreptul sa il priveasca. Acesta este parte din fiinta mea pe care decid sa o exprim in cadrul intim, privat si fara ochi straini. La fel se intampla si cu telefonul. Este un mod de comunicare, nu o unealta pentru un profil psihologic. Daca toti suntem urmariti, inseamna ca se pleaca de la premisa ca toti suntem infractori. 

Consider mai mult chiar ca imi este invadata intimitatea daca nu sunt avertizata cu privire la acest gest. 

Siguranta are niste limite. Limitele le stabilim noi, iar noi suntem suficient de maturi cat sa consideram care este acel spatiu privat de care ne priveaza ochii si urechile atintite. 

Libertatea inseamna sa poti sa te desfasori fara a lasa urme, fara a avea un impact in munca cuiva, fara a fi judecat pentru faptele tale. 

Libertatea nu inseamna constrangerea si temerea pe care o resimti atunci cand stii ca ochiul Big Brother vegheaza asupra ta. 

Big Brother nu te face vedeta ci iti invadeaza intr-un mod brutal si foarte agresiv viata privata!

Aspirationalul inocentei

Impactul aspirationalului nu a fost niciodata evaluat sau identificat ca un potential risc asupra dezvoltarii societatii noastre. Am mers mereu inainte in cautarea frumosului, in asocierea noului cu o viata prospera. Dar o scurta privire inapoi ne va face sa intelegem si sa iubim tot mai mult puterea traditionalului si a vechiului ca mostenire. Daca realizam ca vechiul poate avea inca viata, vom reusi sa transmitem in continuare mai departe sustenabilitatea si perpetuarea ca doua atribute importante ale vietii. Altfel sa nu ne miram de efemeritatea si momentaritatea fiiecarui gest. Generatia "pe fuga", cum ar trebui sa ii numim pe cei ce vin acum din urma, vor fi mereu superficiali si vor uita rapid de impactul oricarui eveniment. Dar transmiterea unor atribute, distribuirea unei responsabilitati va reusi sa ii aduca pe cei mai multi inapoi la "tihna" omenirii. 

Si momentul in care aspirationalul devine adorabil este unul recent descoperit in inocenta unei priviri pierduta in forfota unui mall. Un om cu port sarac a venit la casiera de la KFC si a intrebat-o daca au ceva de baut. Casiera, un pic surprinsa, i-a spus ca au Cola, Fanta, Sprite. Omul a ales verbal o Fanta si foarte entuziasmat si-a scos cardul nou din portofel pentru a plati. A fost atat de fericit pentru cei 5.9 lei achitati via pos catre gigantul american incat puteai sa juri ca a castigat alegerile daca citeai in ochii lui. Si omul era fericit ca putea sa bea o Fanta intr-un cadru aspirational platind cu aceasta unealta noua pe care o foloseste toata lumea. Cel mai probabil zambetul si entuziasmul acela vor ramane mult timp in memoria mea, iar lectia de viata a fost una inspaimantatoare: exploatarea inocentei catre aspirational ne atrage atentia ca picam des in acea capcana daca suntem deja utilizatori de carduri, incantati la orice "unealta" noua.

Suntem victime sigure in fata publicitatii pe care o imbratisam ca pe un standard de viata. Pentru tot restul exista cu siguranta MasterCard.

Nationalismul cu fata umana

In anii '90 eram innebuniti dupa sticla de Coca-Cola pe care o degustam la ocazii speciale, aveam acces cu masura la McDonald's, era eveniment cand mergeam la Pizza Hut si uram piata si excursia din fiecare sambata pe care o faceam printre tarabe, in masa de oameni, luand contact cu toti microbii. Acum, mi se pare ca tot ce atingem este frumos si avem nevoie de ceva real ca sa putem supravietui. Astfel ca a inceput sa imi placa aglomeratia din piata, am inceput sa cumpar de la tarabe, sa ma descurc in microbii pe care ii intalnim la tot pasul si cred ca sticlele de Cola nu mai sunt o atractie atat de mare. Incercam sa traim sanatos si cumva intoarcerea la un nationalism ne face sa credem ca problemele pe care le stim vor disparea in umbra unor vremuri apuse. Problemele astea nu existau pe vremea comunistilor si poamele de la tara erau cele mai bune. Cu toate ca soia se gasea inainte de '89, o consideram de proasta calitate si nociva, astazi o imbratisam cu drag pentru ca e sanatoasa.

Atunci si acum, occidental si nationalist.

Si ma intreb daca nu cumva aceasta tendinta pe care o resimtim pana si la nivelul brandingului produselor nu exploateaza o nostalgie emotionala pe care o resimtim in contextul unor probleme cu care nu ne-am confruntat in epoci trecute.

Opusul care ne atrage

Personal, imi plac formele perfecte, imi place ca totul sa straluceasca, imi place explozia de culoare. Si totusi, intr-un periplu pe groapa de gunoi de langa Bucuresti am fotografiat mai mult decat daca as fi poposit intr-un muzeu al formelor perfecte. Asta pentru ca tot ce imi imaginez eu incerc sa obtin, iar restul ramane plin de o poezie pe care o sesizez abia atunci cand o vad. Pare ca aparenta accesibilitate a noului, asociat cu o imagine a perfectiunii, ne face sa fim plictisiti de frumos. Astfel am inceput sa cautam frumosul in anormal, in tot ce e deviat de la normal si in tot ce nu se incadreaza in normele cunoscute de societatea noastra. Incepe sa ne fascineze aceasta reiterare a esteticii uratului. Si asta se intampla in tot ce ne inconjoara. Daca pana acum cautam perfectiunea in camasa celui pe care il ascultam, astazi pare sa devina memorabil dintele stramb al interlocutorului sau elementul care il scoate din multime. 

Si totul ajunge sa fie dus chiar dincolo de controlul nostru: avem o fascinatie fata de subiecte macabre, un interes bolnav spre descompunerea si imperfectiunea fiintei umane. Si oare asta tradeaza o nesiguranta a noastra pe care incercam sa o descoperim si in modelele impuse? 

Si mai ciudat mi se pare ca incepem sa vedem si in reclama, acel material publicitar prin care suntem imbiati sa achizitionam “noul”, “magicul”, “perfectiunea”, o lume care nu mai reprezinta modelul aspirational, ci cumva se intoarce in realitatea pe care o imbratisam. Si asta intr-un moment in care teoretic lumea noastra se ridica din criza economica despre care s-a tot vorbit. Pare ca nu mai vrem acest frumos. Pare ca ne-am plictisit de perfectiune. 

Dar totusi lumea noastra este plina de esteticieni, de oameni care ne “infrumuseteaza” si lumea noastra accepta in jurul ei modele modificate pentru un aspect estetic conform normelor. Dar fascinatia pentru urat ramane clar mai presus in deciziile noastre comportamentale. 

Intr-o lume care se perfectioneaza tot mai mult, incepem sa iubim tot mai mult simplitatea si povestea dincolo de spoiala. E ciudata lumea noastra si perfectiunea pe care incepem sa nu o mai apreciem si sa cautam din nou "florile raului”.

Cu fiecare zi ce trece... Devin barbatul de langa mine...

Societatea in care traim ne-a invatat pe noi femeile ca trebuie sa ne descurcam singure. Nu am fost crescute sa ne descurcam singure. Mama si bunicile m-au invatat mereu ca fetitele trebuie sa poarte fustite, rochite, sa fie preocupate mereu de infrumusetare si de frumosul de acasa. Si toate aceste invataminte s-au pierdut undeva pe drum. 

Din experienta ultimilor ani, observadn de aproape sexul opus, mi s-a parut intotdeauna ca el ma provoaca sa fiu in competitie cu el. Dar analizand lucrurile mai profund, cred ca, de fapt, competitia cu sexul opus a inceput din vremurile de inceput ale scolii. Ei puteau sa fie atat de relaxati cu ei insisi, iar noi trebuia sa ne impopotanam, sa ne trezim mai devreme, sa fim tepene in tinutele noastre perfecte. Si de ce? Intr-o zi am decis ca trebuie sa reusesc si eu sa fiu la fel de relaxata si draguta ca ei. Si cred ca tot un barbat a fost cel care mi-a spus un secret intr-un an cu 16 ani impliniti cu nemultumiri specifice. Mi-a spus ca de fapt nu conteaza cum arati, ci cum te percep ceilalti. Si daca tu esti ultimul urat, dar celor din jur le lasi impresia ca esti sigur pe tine, te vor percepe drept cel mai frumos. Si m-am uitat la el si i-am vazut toate defectele dincolo de increderea pe care o emana. Si atunci am inteles ca secretul sexului tare consta tocmai in aceasta stapanire de sine. Si ei aveau probleme la varsta aceea, dar stiau sa fie barbati. Si de atunci am invatat ca atitudinea este cea cu care trebuie sa ma intrec. 

Acum daca ma gandesc si mai bine, imi dau seama si ca afinitatea mea pentru adidasi, tenisi, bascheti si alte incaltari sport provine tot de la admiratia fata de ei, cei care reusesc mereu sa ne impresioneze prin stapanirea de sine, prin increderea si gesturile puternice. Si am decis ca intr-o lume a barbatilor nu e neaparat bine sa porti tocuri, sa fii neajutorata si sa fii un strigat constant dupa ajutor. Nu este in genele lor sa aiba grija. Cel putin nu in al celor pe care ii vad in jurul meu. Da, tata o ajuta pe mama sa mearga pe strada, stie sa o apuce de mana, sa ii ofere un brat si sa o faca sa se simta bine ca este neajutorata. Dar nu mai sunt barbati ca tata intr-o lume in care noi, femeile, luptam constant sa ne dovedim egalitatea. Ei nu lupta sa ne arate ca pot avea grija de copii sau ca pot face casa bec. Pentru toate astea exista Master Card. La gatit cu siguranta se pricep mai bine decat noi. 

Si cred ca am continuat competitia si in ceea ce priveste tehnica. Am vazut eu ca prietena mea cea mai buna avea un loc asigurat intre baieti pentru ca stia cum merg lucrurile cu tehnologia. Ok, deci trebuie sa stiu cate ceva si din acest domeniu. Nu e domnisoresc, dar e foarte placut si frumos sa fii acolo in miezul discutiei. Si discutiile lor sunt mereu relaxate, fara pasiune si fara orgolii. Sunt mereu la acelasi nivel. Nu apar cocosi in discutie. 

Si mai sunt cateva aspecte pentru care noi ne stresam prea tare. Barbatii au un stil prin care oriunde ar iesi, cu oricine s-ar vedea, despre orice subiect ar discuta, nu au o problema sa rada. Noi, femeile, suntem mereu atente la cum radem, de ce, despre cine, daca subiectul e pe placul dispozitiei noastre si asa mai departe. 

Iar asta cu dispozitia la noi este cea mai grava parte. Noi de fapt suntem mereu nefericite, nemulturmite, dornice de mai mult. Si de ce nu am fi si noi mai multumite cu ce avem? Adica ce se poate intampla atat de grav incat sa nu ne multumim cu ce avem? Pestera se va goli? Ramanem fara provizii?

Hey, dar putem merge la vanatoare! Daca ei pot, noi de ce nu am putea?

In fiecare zi, cu fiecare provocare noua, devin tot mai mult barbatul de langa mine. Si mi se pare uneori ca umbra mea devine masculina. Si asta nu mi se mai pare o provocare buna. Imi place ca barbatul de langa mine sa fie in carne si oase, sa aiba o voce hotarata care sa stie sa imi impuna niste limite in temperamentul meu oscilant, sa ma cunoasca cand sunt suparata si sa stie ca rolul sau este mai important decat joaca mea competitionala. Dar cred ca e foarte greu sa recunoastem ca suntem vulnerabile si ca avem nevoie de un pic de indrumare in viata chiar si la varsta asta. Suntem orgolioase, in vreme ce ei stiu ca daca astazi nu a fost o zi buna la vanatoare si maine va rasari soarele. Noua apusul ni se pare finalul unui ciclu, iar paharul se goleste la finalul unui ciclu, altfel se iroseste un vin bun. 

Aceasta pendulare devine obositoare! Hai sa recunoastem, incercam, dar nu ne iese in totalitate si nici nu are rost. Vor fi si ei mereu langa noi. Mai aproape sau mai departe rolul lor ramane esential. As spune jos palaria, dar as fi din nou ca ei, asa ca voi face o placaciune si voi intinde mana pentru un sarut domnesc si voi incheia sperand ca toti cei care vor citi aceste randuri vor intelege esenta din lupta distructiva a societatii noastre. 

Freedom - Edge of Democracy

I am missing the lovely careless vacation days, when the sun used to set on my happy feet, when the sun used to shine through the towel hanging in the window and when the sitting used to be protected by linens all the way to the seaside. And on top of that people used to sing. We had no idea what democracy looked like, we simply enjoyed the freedom of family. 

Nowadays we run away from family commitment and embrace the freedom of movement. We are free to cross borders, yet the border of our mind and soul is stronger than it used to be... 

I wonder if we realise that we're on the edge of Democracy and feeling the fresh breeze of democratic air. 

We are free to buy all the "beauty" of the west and we are free to judge what borders to cross or not. 

Enjoy the freedom and smell of it!