Opusul care ne atrage

Personal, imi plac formele perfecte, imi place ca totul sa straluceasca, imi place explozia de culoare. Si totusi, intr-un periplu pe groapa de gunoi de langa Bucuresti am fotografiat mai mult decat daca as fi poposit intr-un muzeu al formelor perfecte. Asta pentru ca tot ce imi imaginez eu incerc sa obtin, iar restul ramane plin de o poezie pe care o sesizez abia atunci cand o vad. Pare ca aparenta accesibilitate a noului, asociat cu o imagine a perfectiunii, ne face sa fim plictisiti de frumos. Astfel am inceput sa cautam frumosul in anormal, in tot ce e deviat de la normal si in tot ce nu se incadreaza in normele cunoscute de societatea noastra. Incepe sa ne fascineze aceasta reiterare a esteticii uratului. Si asta se intampla in tot ce ne inconjoara. Daca pana acum cautam perfectiunea in camasa celui pe care il ascultam, astazi pare sa devina memorabil dintele stramb al interlocutorului sau elementul care il scoate din multime. 

Si totul ajunge sa fie dus chiar dincolo de controlul nostru: avem o fascinatie fata de subiecte macabre, un interes bolnav spre descompunerea si imperfectiunea fiintei umane. Si oare asta tradeaza o nesiguranta a noastra pe care incercam sa o descoperim si in modelele impuse? 

Si mai ciudat mi se pare ca incepem sa vedem si in reclama, acel material publicitar prin care suntem imbiati sa achizitionam “noul”, “magicul”, “perfectiunea”, o lume care nu mai reprezinta modelul aspirational, ci cumva se intoarce in realitatea pe care o imbratisam. Si asta intr-un moment in care teoretic lumea noastra se ridica din criza economica despre care s-a tot vorbit. Pare ca nu mai vrem acest frumos. Pare ca ne-am plictisit de perfectiune. 

Dar totusi lumea noastra este plina de esteticieni, de oameni care ne “infrumuseteaza” si lumea noastra accepta in jurul ei modele modificate pentru un aspect estetic conform normelor. Dar fascinatia pentru urat ramane clar mai presus in deciziile noastre comportamentale. 

Intr-o lume care se perfectioneaza tot mai mult, incepem sa iubim tot mai mult simplitatea si povestea dincolo de spoiala. E ciudata lumea noastra si perfectiunea pe care incepem sa nu o mai apreciem si sa cautam din nou "florile raului”.