Societatea in care traim ne-a invatat pe noi femeile ca trebuie sa ne descurcam singure. Nu am fost crescute sa ne descurcam singure. Mama si bunicile m-au invatat mereu ca fetitele trebuie sa poarte fustite, rochite, sa fie preocupate mereu de infrumusetare si de frumosul de acasa. Si toate aceste invataminte s-au pierdut undeva pe drum.
Din experienta ultimilor ani, observadn de aproape sexul opus, mi s-a parut intotdeauna ca el ma provoaca sa fiu in competitie cu el. Dar analizand lucrurile mai profund, cred ca, de fapt, competitia cu sexul opus a inceput din vremurile de inceput ale scolii. Ei puteau sa fie atat de relaxati cu ei insisi, iar noi trebuia sa ne impopotanam, sa ne trezim mai devreme, sa fim tepene in tinutele noastre perfecte. Si de ce? Intr-o zi am decis ca trebuie sa reusesc si eu sa fiu la fel de relaxata si draguta ca ei. Si cred ca tot un barbat a fost cel care mi-a spus un secret intr-un an cu 16 ani impliniti cu nemultumiri specifice. Mi-a spus ca de fapt nu conteaza cum arati, ci cum te percep ceilalti. Si daca tu esti ultimul urat, dar celor din jur le lasi impresia ca esti sigur pe tine, te vor percepe drept cel mai frumos. Si m-am uitat la el si i-am vazut toate defectele dincolo de increderea pe care o emana. Si atunci am inteles ca secretul sexului tare consta tocmai in aceasta stapanire de sine. Si ei aveau probleme la varsta aceea, dar stiau sa fie barbati. Si de atunci am invatat ca atitudinea este cea cu care trebuie sa ma intrec.
Acum daca ma gandesc si mai bine, imi dau seama si ca afinitatea mea pentru adidasi, tenisi, bascheti si alte incaltari sport provine tot de la admiratia fata de ei, cei care reusesc mereu sa ne impresioneze prin stapanirea de sine, prin increderea si gesturile puternice. Si am decis ca intr-o lume a barbatilor nu e neaparat bine sa porti tocuri, sa fii neajutorata si sa fii un strigat constant dupa ajutor. Nu este in genele lor sa aiba grija. Cel putin nu in al celor pe care ii vad in jurul meu. Da, tata o ajuta pe mama sa mearga pe strada, stie sa o apuce de mana, sa ii ofere un brat si sa o faca sa se simta bine ca este neajutorata. Dar nu mai sunt barbati ca tata intr-o lume in care noi, femeile, luptam constant sa ne dovedim egalitatea. Ei nu lupta sa ne arate ca pot avea grija de copii sau ca pot face casa bec. Pentru toate astea exista Master Card. La gatit cu siguranta se pricep mai bine decat noi.
Si cred ca am continuat competitia si in ceea ce priveste tehnica. Am vazut eu ca prietena mea cea mai buna avea un loc asigurat intre baieti pentru ca stia cum merg lucrurile cu tehnologia. Ok, deci trebuie sa stiu cate ceva si din acest domeniu. Nu e domnisoresc, dar e foarte placut si frumos sa fii acolo in miezul discutiei. Si discutiile lor sunt mereu relaxate, fara pasiune si fara orgolii. Sunt mereu la acelasi nivel. Nu apar cocosi in discutie.
Si mai sunt cateva aspecte pentru care noi ne stresam prea tare. Barbatii au un stil prin care oriunde ar iesi, cu oricine s-ar vedea, despre orice subiect ar discuta, nu au o problema sa rada. Noi, femeile, suntem mereu atente la cum radem, de ce, despre cine, daca subiectul e pe placul dispozitiei noastre si asa mai departe.
Iar asta cu dispozitia la noi este cea mai grava parte. Noi de fapt suntem mereu nefericite, nemulturmite, dornice de mai mult. Si de ce nu am fi si noi mai multumite cu ce avem? Adica ce se poate intampla atat de grav incat sa nu ne multumim cu ce avem? Pestera se va goli? Ramanem fara provizii?
Hey, dar putem merge la vanatoare! Daca ei pot, noi de ce nu am putea?
In fiecare zi, cu fiecare provocare noua, devin tot mai mult barbatul de langa mine. Si mi se pare uneori ca umbra mea devine masculina. Si asta nu mi se mai pare o provocare buna. Imi place ca barbatul de langa mine sa fie in carne si oase, sa aiba o voce hotarata care sa stie sa imi impuna niste limite in temperamentul meu oscilant, sa ma cunoasca cand sunt suparata si sa stie ca rolul sau este mai important decat joaca mea competitionala. Dar cred ca e foarte greu sa recunoastem ca suntem vulnerabile si ca avem nevoie de un pic de indrumare in viata chiar si la varsta asta. Suntem orgolioase, in vreme ce ei stiu ca daca astazi nu a fost o zi buna la vanatoare si maine va rasari soarele. Noua apusul ni se pare finalul unui ciclu, iar paharul se goleste la finalul unui ciclu, altfel se iroseste un vin bun.
Aceasta pendulare devine obositoare! Hai sa recunoastem, incercam, dar nu ne iese in totalitate si nici nu are rost. Vor fi si ei mereu langa noi. Mai aproape sau mai departe rolul lor ramane esential. As spune jos palaria, dar as fi din nou ca ei, asa ca voi face o placaciune si voi intinde mana pentru un sarut domnesc si voi incheia sperand ca toti cei care vor citi aceste randuri vor intelege esenta din lupta distructiva a societatii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu