Am fost educata ca trebuie sa jonglez zilnic cu tot felul de sarcini. Si mereu mi s-a parut distractiv sa fac asta. Am observat de mica aceasta pendulare a mamei de la baie la bucatarie, de la rufe la aragazul jucaus, dintr-o camera in alta si cu gandul mereu la toti cei din casa. Am vrut sa devin aceasta albinuta cum este si ea pentru ca ea parea eroul meu.
In tabara adversa, incepand cu tata, barbatul de langa mine a fost mereu cerebral si a incercat sa faca lucrurile pe rand. Imi dovedea mereu ca poate sa faca lucrurile mai bine in felul asta. Devenea usor frustrant. Dar mama ma lua deoparte si imi spunea mereu ca noi, femeile, suntem extraordinare tocmai pentru ca jonglam cu toate aceste sarcini si ca putem sa facem si ce fac ei la fel de bine.
Din pacate lucrurile nu au ramas asa cum mi le povestea mama. Din pacate capitalismul a adus fiecarui angajat o provocare pentru care corpul nostru nu este inca suficient pregatit. Sarcinile cresc mereu. Panica este tot mai mare.
In noul context, eu incerc sa jonglez cu toate task-urile deodata precum intr-un razboi de tesut. El stie sa ia fiecare proiect in parte si sa nu se streseze... Pana cand corporatia il loveste. Iar atunci stie sa se lupte pentru dreptul lui la viata dincolo de munca. Eu ma stresez, ma panichez, abia mai respir si incerc sa transform lucrurile imposibile in posibile. Incerc sa transform 0 in ceva. Si duc povara posibilului esec ca pe o cruce.
El a transat totul si duce cu demnitate o cruce pe care stie sa o si ascunda in spatele unui zambet si a unei detasari.
Munca pune tot mai multa presiune pe umerii “furnicutelor”, si ei, barbatii, incep sa jongleze ca si noi cu sarcini multiple. Poate ca nu au fost invatati sa faca asta, dar le reuseste smecheria. Iar eu privesc mereu uimita si fascinata de calmul si capacitatea lor de adaptare.
Eu devin isterica si incerc sa elimin stresul si frustrarea pe care o resimt fata de eroul-nedreptate si suratele sale, dar el ramane mereu calm si stie sa trateze lucrurile cu diplomatie.
El invata sa isi sustina punctul de vedere cu argumente, iar eu cresc nivelul de isterie.
In fiecare zi, personal, imi doresc sa fiu ca barbatul de langa mine.
La final de zi imi doresc sa devin iarasi printesa la rascruce… Sa il regasesc pe el, barbatul, care sa ma salveze… Care sa imi explice inca o data ca lucrurile trebuie luate pe rand ca sa nu incurci firele… Si atunci adorm linistita cu solutia pe care o avea mereu si tata la incurcaturile iscate de mine sau de mama… Ia lucrurile pe rand… Gandul ca barbatul de langa mine este totusi diferit de mine imi da speranta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu