Educatia a continuat prin filme

Imi aduc aminte si acum prima data cand mama mi-a explicat cu un calm absolut si foarte ferma ca sunt suficient de mare si trebuie sa raman singura acasa pentru ca la gradinita este inchis, iar ea trebuie sa plece la munca. Si cum era undeva prin noiembrie ploios si intunecat afara, mama a plecat incuind usa cu grija dupa ea, iar eu am ramas in sufrageria luminata artificial cu toate jucariile mele, restul casei fiind in bezna. Imi era teama sa depasesc teritoriul luminat si cumva imi oferea confort lumina lustrei. Mi-a spus oricum sa nu deschid daca suna cineva la usa. Am stat atat de lipita de sufragerie incat nici cartea pe care o uitasem in dormitorul meu nu am putut sa ma duc sa o iau. Si cand mama s-a intors mai repede acasa pentru ca ma verifica pe mine si a sunat la usa, am incremenit. Nu stiam ca e ea, ceasul nu arata ora la care ajungea ea si soneria suna. Ce sa fac acum? M-am furisat prin intuneric pana la usa, nu am deschis, nu am rasuflat  si am asteptat cuminte. Asta a fost atunci, pe vremuri, niste vremuri controlate puternic si cand parea ceva mai sigur sa iti trimiti copilul cu cheia de gat. 
Dupa '89 s-au inmultit posturile tv si a aparut televiziunea prin cablu. Circulau si casetele video cu filme de inchiriat si puteai sa iei sa vizionezi acasa cele mai noi productii americane piratate si traduse de Irina Margareta Nistor. Era un rai pentru mine care iubeam filmele. Si am vazut "Singur acasa". Prima impresie asupra lui a fost ca e un film de groaza, dar am avut incredere sa ma uit la el dincolo de generic si m-am amuzat. Muzica fusese de vina. Crease un orizont de asteptare gresit. Am invatat din el ca nu e cazul sa interactionez cu strainii, ca acestia pot fi periculosi si ca e bine sa judec si singura anumite intamplari simple. Ce-i drept, as fi murit de spaima daca as fi ramas singura acasa precum Kevin, dar m-a amuzat povestea si am invatat ceva bun. 

La scurt timp dupa, cand plimbam cainele la pranz, m-a abordat un domn pe care cainele il tot latra. Bobita era un pekinez care nu impresiona prin statura, tocmai de aceea domnul nu a fost impresionat de vociferarea cainelui. Vroia sa stie unde este Stadionul National. Eu foarte binevoitoare i-am aratat directia, caci nu stiam decat ca este in acea directie. Nu vazusem stadionul niciodata. Si vazand ca vreau sa plec domnul a insistat sa ma invite la o prajitura. Si atunci mi s-a parut ca trebuie sa plec si sa inchei discutia cat mai repede. M-am gandit chiar ca daca ma urmareste nu am mari sanse sa scap de el prin spatele blocului, mai bine o iau prin fata, pe sosea unde trec mereu multi oameni si multe masini. Ok, paranoia din filmele americane, as spune acum. 
Apoi a inceput moda stirilor cu copii disparuti. Mama era cea mai ingrijorata. Eu nu aveam cum sa inteleg la vremea aceea de ce ma controleaza mereu. Astazi inteleg si ce se intampla in perioada aceea si ce trecea prin mintea mamei. Peste inca ceva ani pe MTV a aparut un mare hit: Runaway train. Acesta a fost primul videoclip manifest al unei campanii sociale. Copiii dispar de acasa si de buna voie printr-o decizie gresita si grabita de un eveniment pe care nu il inteleg in intregime. Recunosc ca eu am trait mereu cu rucsacul pregatit sa plec in orice moment. Nu stiu daca vroiam sa fug de acasa intrucat imi iubeam prea mult casa si camera mea, dar stiu ca imi placea sa am toate lucrurile importante cu mine. In caz de ceva, de orice, ma trezeam, il insfacam si plecam. Nu au fost astfel de situatii niciodata si singurul eveniment catastrofal a fost un cutremur slab de pe la inceputul anilor '90, dar cred ca imi placea sa fiu mereu pregatita. 

Si cu acest videoclip am realizat eu ca nu e chiar asa distractiv sa pleci de acasa la o varsta prea frageda caci exista pericole, nu ai bani si nu gasesti asa usor de munca si in conditii decente. Am decis ca e vremea sa despachetez rucsacul, caci orice s-ar intampla mama si tata sunt mereu langa mine. 

Acum realizez ca oricat de slaba ar fi cultura americana aceste cateva episoade m-au format pe mine ca om si incet-incet am invatat sa decid ce e bine pentru mine. Am vazut si filme europene, dar din ele am invatat despre crime, violuri, prostitutie, coruptie si dragoste intr-un mod pe care pana si ochii mei de copil o judeca drept prost interpretata. Am revenit mereu la filmele americane. Astazi recunosc ca exista filme europene foarte bune cu subiecte dure si reale, dar daca ma gandesc de unde poti invata ceva, revin la diversitatea vasta a celor americane. 

Si ciudat este ca noi avem o literatura atat de bogata de carti pentru copii in Europa. Ecranizarile continua sa aiba insa o imagine dura care iti lasa un gust amar si uiti de invatatura din spatele povestii. Retii doar scarba pe care ti-o provoaca imagini fara culori frumoase, cu personaje sarace, murdare si uiti de optimismul luptei unui copil pentru ideile sale nastrusnice. 

Ma bucur sa fiu european si ma bucur ca in orasul meu mai exista inca resturi de vremuri trecute, chiar si intre noile magazine, strazi asfaltate si parcari marcate. Poza e facuta intr-o zona care era pe vremuri plina de fabrici si uzine, iar astazi e plina de blocuri si supermarketuri. Cred ca mai trebuie punctate lectii de istorie prin Europa in educatia noastra.