Astazi este o zi in care invat ca uneori e greu sa lasi pe cineva drag sa se duca... Si cred ca e si mai greu cand decizia iti apartine... Si ma loveste dur faptul ca trebuie sa fac pe Dumnezeu si sa decid cand cineva trebuie sa se duca... Nu vreau sa fiu Dumnezeu... Este un rol pe care nu mi-l doresc, desi noua oamenilor ne place sa ne credem mereu superiori unii altora... Si cred ca timpul pe care il avem il evaluam teribil de gresit. Nu intelegem ca timpul nostru nu este nelimitat si ca dramuirea nu trebuie sa fie bazata pe prioritati inutile... Nu avem ierarhii si respectam multi indivizi fara valoare... Timpul nostru este timpul nostru si trebuie sa existe echilibru in ceea ce facem si sa stim sa ne respectam timpul pe care il avem...
O pufosenie mica care a venit in viata mea acum 14 ani a fost atacata de cea mai crunta boala... Si cel mai trist este ca pufosenia sa sufera, iar eu sunt cea care trebuie sa decida unde se opreste suferinta ei. Am invatat de la ea ce inseamna sa comunici la un alt nivel, ce inseamna sa arati afectiune si ce inseamna sa ai o responsabilitate majora.
Si pentru toate lucrurile pe care le-am invatat de la ea in 14 ani consider ca trebuie sa tin minte fiecare clipa frumoasa petrecuta impreuna sau departe cu ganduri si griji...
Cred ca ea m-a invatat ce inseamna sa port de grija intr-o lume in care nimanui nu ii pasa de tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu