Masca si imagine

Vizita la farmacie pentru produse cosmetice... Vine Mos Nicolae... Un pic de rasfat merit si pana la urma conteaza sa te simti bine. Si o domnisoara foarte draguta si dornica sa imi recomande... sau sa ma ajute sa ma decid mai repede... Da, imi ia foarte mult timp sa ma decid ce vreau pentru ca sunt multe optiuni... Apoi un brand pe care l-am testat si nu mi-a priit... Incercam ceva mai bun decat produsul testat si placut... Pretul nu mai conteaza... Am reusit sa imi iau inca un produs desi venisem dupa doua... Oferta 2+1 gratis este irezistibila... Apoi nuanta... Domnisoara imi recomanda nuanta mai inchisa... Ma scutur si ii spun ca nu vreau sa se vada ca am o masca pe fata... Vreau ca lumea sa nu isi dea seama ca sunt fardata... Asta e ultima moda si se potriveste cu ideile mele... Natural... Domnisoara renunta sa ma convinga de altceva... Ma uit la fata ei si desi lucreaza intr-o farmacie si ar trebui sa iti inspire naturalete, frumusete, curatenie, se vede foarte bine tonul mai inchis de fond de ten. Cred ca i-am bulversat toata ziua sau toata filosofia despre machiaj pe care a invatat-o citind pe net sau vazand in jur niste modele... Acum eu ma simt mai bine... I-am transmis ideile mele... Ea simte ca sunt cel mai nepotrivit client... Vin cu lectiile facute... 

Si plec din farmacie cu cateva imagini in minte... stiu destul de multe femei care au un fond de ten mai inchis decat culoarea pielii lor... Si apoi ma gandesc la cele cateva pe care le admir cand ajung la munca si sunt impecabile... scoase din cutie cum s-ar spune... de parca oamenii vin la cutie... Apoi zambesc la ideea ca am facut alegerea potrivita... 

Ce ciudat este sa te trezesti intr-o lume in care pana si la cumparaturile de baza de la supermarket femeile se duc extrem de bine aranjate... Parca ar avea intalnire cu macelarul chipes de pe vremuri... Imi amintesc de un scenariu de reclama... Femeia cocheta care se duce sa ia hainele de la curatatorie, croitorie si apoi sa faca mici cumparaturi de la macelarie, aprozar si cocheteaza cu acesti domni simpatici, toti extrem de bine aranjati in ciuda muncii necalificate pe care o presteaza. Peste tot numai zambete si lumea aceea ideala, lipsita de pericole, cu oameni care merg in ritm de dans pe strada, cu strazi pietonale, cu copii veseli, cu soare mereu... E totul atat de perfect incat iti vine sa te bagi in televizor... Mai bine te duci sa cumperi si tu ceva, poate o sa vezi aceasta realitate... Dezamagita te intorci acasa, te pui din nou pe canapea si te uiti la televizor... Noroc cu pauza de publicitate ca ea iti da mereu un plus de speranta la o lume frumoasa... Sa nu uiti sa te demachiezi totusi inainte de culcare... 

Rasfatul consumerismului

Am avut norocul sa cresc intr-o lume usor boema in care din tata in fiu si din mama in fiica hainele au fost intotdeauna croite pe purtator, in care orice idee, oricat de nastrusnica ar fi fost din partea mea sau a mamei, era pusa rapid in practica. Astfel ca, in vremuri in care optiunile erau extrem de putine, in jurul meu se perindau modele care aveau mereu lucruri unice, calitative si frumoase. Pana si tata avea costume croite pe talia sa. Si am invatat ca un costum bine facut poate sta impecabil si pe domnul cu o burtica la inaintare.

In ultimii ani am ajuns sa fiu recunoscatoare pentru aceasta lume in care am crescut. Recunosc ca in copilarie mi se parea ca fac mereu nota discordanta si ca ies in evidenta cu hainele diferite si asta nu imi placea. Nu imi placea pentru ca am stiut mereu ca oamenii trebuie sa ma observe pe mine ca om nu pe "suportul" diferit. Cred in continuare ca este importanta identitatea si vocea mea, dar realizez de asemenea cat de norocoasa am fost.   
Cred ca hainele au fost create pentru a ne acoperi goliciunea, dar cred ca lumea in care traim este atat de superficiala incat isi doreste sa te incadreze in modele pe care le promoveaza pentru majoritate. De aceea recunosc ca exista si un rasfat al consumerismului pe care merita sa il subliniez: hainele sunt accesibile, brandurile sunt si o creatie a unei echipe de comunicare, nu doar ale designer-ului, iar durata lor este redusa, astfel ca nu apuci sa porti in sezonul urmator hainele de anul trecut. Acest concept pare deranjant, dar daca stai sa te gandesti, este un motiv de rasfat. Cheltui putini bani si te bucuri de haine pe o perioada mai scurta. Sezonul urmator iti iei altele. Astfel, garderoba ta este la fel de schimbatoare ca a unui nobil din alte vremuri. 
Exista si reversul medaliei acestui consumerism: cele mai multe haine promovate in reclame (video sau foto) sunt de cele mai multe ori extrem de potrivite pentru modelul pe care au fost surprinse, ceea ce nu le face neaparat potrivite pentru mine, omul de rand. Modelele pot purta pentru foarte scurt timp o haina (maxim cateva ore) si nu vor intampina probleme pe care noi ceilalti le putem avea: calatoria cu masina personala sau cu mijloacele de transport in comun, trecerea de la cald la rece, munca de birou si multe alte probleme din sfera de activitate a fiecaruia. 
Consider si ca hainele au fost create pentru a ne pazi de frigul sau caldura de afara, de aceea apreciez mereu calitatea materialului, unicitatea imprimeului si neaparat culoarea care sa fie dintr-o zona ludica si nu sobra. Nu pot imbratisa foarte bine culorile sobre pentru ca imi amintesc de momente triste si pentru ca ma trimit in zone de uniformizare a gandirii si actiunii.

Observ oameni care isi construiesc o cultura in jurul unor branduri renumite de haine si care imbratiseaza creatii care sa ii scoata din anonimat. Mi se pare admirabil. Cred ca tine de optiunea fiecaruia cum isi construieste propria identitate incluzand in aceasta si stilul vestimentar. 

Traim intr-o lumea a falsei identitati si a unui stil de viata aspirational, dar aspiratia nu este una catre mai bine ci catre ceva perisabil, comun si de consum.

Cred ca anduranta unui produs de imbracaminte este un subiect despre care numai bunica mai poate povesti. Brandul ramane doar o denumire cu prestigiu, dar calitatea s-a pierdut in istorie. Altfel nu ar exista rasfatul consumerismului. 

Despre limitele orasului mare

Despre cum te face sa te simti extrem de mic si despre aripile care iti sunt frante dinainte de a zbura pentru ca expansiunea lui te face pe tine ca individ sa pari tot mai mic... Si totusi exista o speranta dincolo de umbra asta a blocurilor: avansul pe care il ai. Esti deja aici, nu ai nevoie sa te lupti pentru locul tau, caci el este cumva decis dinainte de a te naste. Este noroc si un avantaj pe care daca stii sa il exploatezi poate fi benefic. Altfel, s-ar putea sa te scufunzi intr-o mare depresie sperand ca avantajul tau trebuie sa te salveze si din aceasta stare.

Am cunoscut oameni minunati care au venit in orasul asta si care s-au simtit mereu amenintati de umbrele lui mari, de lipsa lui de soare, de aer, de padure, de aglomeratia si agitatia pe care o resimtim zilnic. Si mai presus de orice te doboara eclectismul cu care se dezvolta in continuare. Nu exista regula, cele cateva strazi organizate au din loc in loc elemente vechi neingrijite. Stiu ca asta este ce da farmec orasului, dar mi se pare ca avem nevoie de un pic de ordine.

Pe de alta parte asa suntem noi: gasim oportunitati de a ne baga in fata la coada, de a evita drumul lung catre tinta si asta ne descrie. Asa ca ramanem ceea ce suntem: dezorganizati si oportunisti intr-un oras care nu se defineste nicidecum a fi un "oras al oportunitatii", dar care surprinde prin cateva exemple...

America venim sau te asteptam in vizita

America este mitul pe care l-am iubit in toata copilaria mea. Cumva mi-am dorit sa ajung acolo doar pentru ca era lumea utopica la care visam. Povestile mi-au descris-o ca locul in care totul era frumos, bine, posibil, locul unde nu existau reguli, unde lipsa de respect era pedepsita si faradelegile la fel. Dar asta se intampla pe fondul unei Republici Socialiste Romania, pe fondul unui dictator, pe fondul unui comunism pe care nu il intelegeam decat din perspectiva lipsurilor, a opresiunii si a interdictiilor. America era exact opusul. Acolo aveai voie sa spui ce gandesti si fiecare avea dreptul la o parere. Nu exista doar o parte a povestii. Era Paradisul celor care stiu sa spuna povesti, celor care stiu sa se urce pe scena si sa infrunte masele, celor care vor sa incerce ceva. Cel putin asa se petrecea povestea in mintea mea. Caci in Romania exista doar un "tata" al poporului si doar acela avea drepturi. Restul stateau in umbra fricii de esec, a cenzurii, a temei de penibil. De fapt exista frica de a spune ce gandesti si repercursiunile societatii comuniste sau post-comuniste. Imi amintesc inca bucuria cu care profesorii ne-au spus ca putem rupe paginile cu dictatorul de la inceputul manualelor in Ianuarie 1990. Asta insemna finalul unei ere pentru ei. Pentru noi insemna un gest de vandalism pe care nu il puteam intelege in contextul in care manualul era cumva "sfant". Si perioada de anarhie care a urmat a fost ceva ce dadea speranta. Acea speranta era "Visul american". Acum puteam si noi deveni un taram al "democratiei". Gata cu opresiunea isi spuneau cei in varsta! Acum vom avea libertatea sa comunicam liber, vom avea oportunitatea sa plecam din tara si sa vizitam liberi. 

America a prins contur in SUA curand, iar unchiul din America avea si el o localizare. Se afla pe coasta de est, acolo unde incepuse aventura, unde primele colonii britanice s-au infiintat. Acum ca stiam mai multe, mi-am zis ca asta e o tara adevarata: istorie simpla si scurta, urmata de paradis actualmente. Clar Europa era o batrana doamna de care nu prea mai aveam nevoie. Si profesorii americani care au venit sa ne invete mai multe erau un fel de zei purtatori ai unei civilizatii superioare. Cartile de povesti erau despre o fabrica de ciocolata, despre avantul unor animalute, despre curajul de a face alegeri, nu erau despre lupul cel rau, despre zmeu, despre imparatul cel rau, despre printese izolate in turnuri si alte pericole. Totul se prezenta intr-un ambalaj frumos: poze, culori, stare de bine, optimism, suspans si apoi un deznodamant fericit. Eroii aveau de facut alegeri si acestea erau multiple. Ce urma erau consecintele alegerilor. Astfel ca am invatat sa alegem si sa mergem mai departe chiar daca vom gresi. Aceasta lectie parintii nostri nu au avut curajul sa o urmeze niciodata. Pentru ei exista tiparul si acela trebuia urmat. Cel care se abatea era un alienat. 

Da, le multumesc in egala masura printilor pentru deciziile luate in privinta scolii si profesorilor americani pentru ca m-au invatat ca pot deschide gura sa vorbesc, ca pot alege intre mai multe carari si ca pana la urma orice decizie iau, cata vreme urmeaza regulile bunului simt si ale moralei, nu pot decat sa ma impinga mai departe. Educatia barbara prin care un copil are voie sa vorbeasca doar intrebat si intrebarile lui raman neexprimate era pusa in cuier. 

Dar educatia asta lejera avea si partile ei negative. Un european are nevoie de mai multe informatii. E nevoie de un bagaj mai mare de cunostinte ca sa intelegi viata asta din punct de vedere social, cultural si istoric. Cu alte cuvinte istoria SUA este mult mai scurta si lipsita de diversitatea culturala pe care o prezinta batrana doamna Europa. Ca sa pot intelege cum e cu aceasta istorie si culturile vecinilor a fost nevoie sa recuperez din greu. Cartile pe care refuzasem sa le parcurg le-am deschis si am descoperit ca experientele treptate ale continentului European in drumul spre actuala democratie, impartire teritoriala si experienta sociala sunt cele mai importante lectii pe care le poti primi si din care poti invata mai departe ce inseamna evolutia. 

Astfel ca visul american a pierit undeva in facultate cand am invatat ca "grecii au inceput sa se dezvolte cultural o data cu depasirea zidurilor cetatii lor". Am inteles atunci ca e nevoie sa compari culturi, sa intelegi evolutii si sa vezi schimbarile ce vor urma in viitor. Atunci am inteles ca ma aflu mai degraba in locul potrivit: Europa plina de idei diferite, de prejudecati multiple si totusi de o libertate pe care stim sa o exploatam cel mai bine. 

Atunci am inceput sa cred ca e cazul sa ne redescoperim pe noi. Avem nevoie sa stim cine suntem in contextul european, sa intelegem ce drepturi avem, sa spunem cine suntem. Si apoi sa ne uitam un pic daca istoria noastra nu este si ea mai vasta decat cea americana. Si atunci poate vom realiza ca e cazul sa stam pe propriile picioare si sa lasam copilul America sa isi vada de drumul propriu. 

Asa am invatat sa o iubesc batrana doamna, sa inteleg culturile vecine apropiate sau indepartate, sa rad de fiecare natie in parte si sa ma bucur de provenienta mea europeana. Avem multe de invatat din Evul Mediu pe care l-a trait Europa. America nu a avut parte de asa ceva. Cetati nu au avut si nici cavaleri. Evolutia noastra ne-a format si ne-a dat povesti mult mai ample pe care merita sa le spunem mai departe. 

Prezumtia de nevinovatie, morala si dreptul

Stand la o poveste cu prietenii si cu burtile pline la soare am ajuns sa disecam si frumosul subiect al profesiei de avocat. Cum se vehiculeaza tot mai mult ideea de a fi pregatit pentru orice situatie si trebuie sa ai provizii. Dar extinzand teoria aceasta ca sa fii pregatit pentru orice situatie trebuie sa stii si un avocat. Pentru ce? Pentru orice contract pe care il semnezi, spre exemplu. Vocile spun in cor ca e super simplu si ca orice avocat din barou te poate ajuta. Apare o alta voce care spune ca oricine daca nu e vorba de penal. Si aici apareau limitarile. Se pare ca nu oricui ii place partea asta de drept penal. Hey, mie imi placeau avocatii doar prin prisma unor carti citite. Si ma intorc la John Grisham si romanele sale. Dar discutia s-a cam incheiat la ce nasol e sa fii avocat de drept penal. Eu insa am mai digerat ceva cunostinte impreuna cu ipoteticul "ce-ar fi daca as fi eu acela".  Acela se refera clar la avocat. 

Bun, deci un presupus vinovat are nevoie de aparare in justitie. Si brusc am simtit nevoia sa stau dreapta. Pai daca domnul este judecat pentru fapte penale, avocatul trebuie sa isi incalce orice moralitate si sa apere infractorul. Apai, stai asa! Adicateleea sa fie avocatul diavolului si sa il scoata pe acesta "basma curata"? Nu prea pot renunta la moralitate, asa ca nu ma vad in acea pozitie. 

Dar extinzand si mai departe subiectul, cumva in cotidianul nostru, as spune ca judecand dupa ultimele arestari locale cred ca avem una din urmatoarele situatii:

1) procurori buni

2) avocati slabi

3) judecatori drepti. 

Dar cel mai sigur e ca avem infractori. 

Iar concluzia ramane ca dreptul nu e chiar atat de drept, ba chiar e un pic stramb cand pui morala in balanta justitiei. Ramai totusi cu mult uzitata sintagma "prezumtia de nevinovatie".

Restul ramane "judecata de valoare" pe care avem toti dreptul sa o facem.

Reperele pozitionarii noastre

Prieteni imi sunt cei care imi spun si cand fac bine si cand gresesc. Parerea lor vine cumva ca o confirmare ca e bine sau rau? Nu. De obicei ascult cu interes ce au de spus, dar stiu ca drumul meu nu se bazeaza pe sfaturi ci pe instinct. Aleg mereu sa urmez un drum al intuitiei. Prietenii sunt acolo sa ma ajute sau sa ma asculte.

Exista si momente de invidie. E normal cumva sa avem momente in care ne comparam cu prietenii nostri. Sunt cel mai aproape reper pe care il avem. Si cumva am invatat ca nu toti trebuie sa apartina acelorasi criterii. E mai simplu si mai bine sa ne urmam calea fara a pierde din vedere ce conteaza si ce ne face fericiti, fara a uita unde vrem sa ajungem. Vocea interioara nu o sa ne lase sa uitam ce vrem. Calea noastra e bazata pe instinct. 
Trebuie sa ne invatam si cu 'momentele' create de prieteni. Trebuie sa ascultam si la 'momentele' lor pentru a intelege pe deplin unde suntem. 'Momentul' creeaza reperele pentru propria noastra pozitionare. 

Manifestarea maselor pasionate sau instigate

Intr-o sambata seara am decis sa petrec seara altfel si sa imi infrunt temerile inca o data. Asa ca am pasit a doua oara pe stadion. Povestile de la televizor nu aveau cum sa fie adevarate intrucat era vorba de Arena Nationala. Ca de obicei strazi inchise, politie si jandarmerie multa, iar in incinta stadionului alaturi de jandarmi erau si BGS. Acest baieti erau toti imbracati in albastru si cu aceeasi conformatie. Ziceai ca erau alesi pe tiparul "burtos, masiv, impunator". Poate chiar asa era. Oricum functioneaza doar la oamenii cu bun simt, pentru restul acesti baieti sunt vazuti ca sac de box. Noroc ca dovedesc de fiecare data si ce pot, ca altfel nu stiu unde am ajunge.
Si intram frumos si civilizat, trecem de paza, ne luam un hotdog sau doi sau trei, ne asezam conform numerotarii, luam in mana steguletul facut cadou de FRF si ne apucam sa rasfoim fituica tiparita de acelasi FRF.
Ma uit in zare si observ un soare mare si portocaliu care apunea frumos, ma uit in jur si vad oameni cu copii sau femei venite cu sotul sau prietenul si mi se pare ca nu e deloc grav. Reuniti in numele sportului in acest minunat edificiu, totul pare perfect.
Dar lucrurile nu stau mereu asa cum par. Incep sa se incalzeasca jucatorii si galeria adversa incepe sa isi arate si ea entuziasmul si acum incep manifestarile pe care nu le-ai fi ghicit sub "mastile" vecinilor.  Dar este inca devreme. Nici nu au venit toti spectatorii. Asa ca mai sunt multi oameni care vin sa isi ocupe locul. Si apare si un tip transpirat si deranjat clar de efortul fizic pe care il face de dragul sportului, si probabil ca efortul muschilor i-a umbrit creierul intrucat a inceput sa se certe cu noi ca stam pe locurile lui. In spatele si in fata noastra niste oameni foarte docili incearca sa ii explice domnului cu sudoare pe fata ca de fapt este la doua sectoare distanta de locurile lui. Omul nu reuseste sa inteleaga asa ca incepe sa ameninte. Si uite asa incepe sa devina inspaimantator. Ma gandesc ca poate nu era cel mai potrivit loc sa imi port ochelarii, poate ca nu sunt in cea mai buna pozitie si ca stilul meu impiedicat o sa ma faca sa nu scap cu bine dintr-o posibila fuga de individ. Dar stai? Aveam dreptul sa fim acolo, de ce sa fugim? Si imi trag adanc aer in piept si ma bag in spatele barbatilor cu care eram, uitandu-ma foarte increzatoare in mine in privirea tampa a individului. In cele din urma se duce sa vorbeasca cu stewart-ul si descopera ca era clar departe de locurile lui, asa ca vine sa ne stranga mana. Cred ca totusi ca mai exista speranta, spun eu in sinea mea. Si meciul tocmai sta sa inceapa. Frumos, imi spun. De data asta poa' sa crape oricine langa mine caci voi fi atenta acolo pe teren. Data trecuta ma feream de pietrele suporterilor si incercam sa inteleg si cum e cu balonul de pe gazon.
De data asta nu am ratat inceputul, am omis si sa vad ca erau doua petarde pe teren. Atentia nu a durat mult caci le-am sesizat si uite asa mi-a fost distrasa atentia. Brusc eram fascinata de pompierul care a intrat rapid si temator pe teren sa adune tortele si sa le duca intr-o galeata in care "miraculos" acestea se stingeau. Am presupus ca e plina cu apa, dar cred ca era nisip, caci numai sub insistentele bocancului cele doua inflacarate s-au stins.
Bun, revenind la meci, dar stai ca a inceput un nou scandal in partea dreapta. Oamenii incepeau sa arunce cu petarde, cu obiecte si cu ce mai gaseau la indemana catre galeria echipei adverse. Meciul parea cumva un motiv pentru bataia pe care o cautau cumva indivizii. Si totusi sportul pare a fi un motiv puternic pentru orice alt suporter sa stea frumos pe un scaun si sa urmareasca ce face echipa/jucatorul favorit. Ei bine, intrebarea maxima ramane: ce cauta de fapt oamenii astia sa vada un sport daca singura lor grija este sa foloseasca pumnul. O voce plina de testosteron spune de langa mine ca e vorba de accesibilitatea sportului. Hmm, ma gandesc ca poate chiar asa e.
Si totusi de ce nu se duc oamenii astia sa faca un sport in care sa isi exerseze muschii? De ce daca "pumnii lor creier nu are", nu e mai simplu sa ne scuteasca pe toti de prezenta lor?
Am urmarit intonarea imnului, afisarea unui steag tricolor imens si a unui mesaj care cita primul articol din constitutia Romaniei.
Am vazut un tanar care striga impotriva echipei adverse (tara straina cu un grup etnic prezent in tara noastra), dar avea o husa de telefon mobil cu steagul american.
Am vazut niste munti de oameni care ramaneau pasnici pana cand situatia cerea opusul.
Am vazut jandarmeria cu echipamente defensive si fete blajine, pregatite pentru ce urma.
Am vazut mase instigate la un cuvant.
Dar nu am vazut o coregrafie gandita precum cea a galeriei adverse.
Nu am vazut nici respect fata de sport in sine.
Si m-am intalnit dupa meci cu 2 oameni care il urmarisera de acasa. Se pare ca ce am vazut eu a parut mai impresionant decat ce au vazut ei acasa. Asta poate pentru ca dincolo de evenimentele din jurul meu, straduinta acestui meci mi s-a parut impresionanta. Sau poate evenimentele din jur au dat suprematie jocului.
Cred ca trebuie sa mai merg de cateva ori pe stadion ca sa inteleg mai bine manifestarile maselor si sa imi infrang temerile.

Bunica si calmul intelepciunii

Zilele astea bunica mea trece prin momente pe care eu pot doar sa spun ca le inteleg, dar sunt convinsa ca nu pot intelege durerea pe care o resimte. Si recunosc ca suntem cu totii extrem de neajutorati in fata durerii ei, dar incercam sa ii aratam ca merita sa traiasca pentru noi cei carora ne pasa. Am petrecut cateva minute care au parut a fi o vesnicie in poala acestei femei si brusc mi s-a parut ca toata puterea ei mi-a dat putere sa merg mai departe si m-a invatat ce inseamna sa fiu puternica. A fost o jumatate de ora pe care am resimtit-o ca pe un timp valoros dilatat si incuantificabil. Femeia asta a razbit prin toate greutatile vietii si traieste inca sub o frumusete demna de cei 82 de ani ai ei. As putea spune ca orice remediu pentru suflete triste nu se aseamana cu ce am resimtit in urma acestei apropieri. Si asta pentru ca femeia asta a stiut mereu sa lupte ca o leoaica pentru puii ei si a luat-o de la capat de mai multe ori. M-a invatat mereu sa nu stau sa indur suferinta si nefericirea caci viata e prea scurta. Acum pe final de viata stie sa imi spuna aceleasi invataminte si sa nu regrete nicio clipa ce a facut. A avut mereu capul sus si a reusit mereu sa invete lucruri noi o data cu schimbarea vremurilor. Cred ca imi doresc sa ajung si eu ca ea intr-o zi. Cand spun ca imi doresc sa ajung ca ea ma refer strict la faptul ca as vrea sa am puterea ei de a merge mai departe indiferent de greutati. Si ma intreb daca pe ea a invatat-o cineva sau daca a invatat din lipsa de afectiune sa ne transmita noua toata aceasta caldura si forta. 

Sunt ganduri cu care adorm si sunt mandra ca e bunica mea. 

Handicap in democratie

Am realizat de curand ca datorita felului in care societatea noastra postdecembrista a evoluat ne gasim astazi de cele mai multe ori fata in fata cu niste "handicapati" din punct de vedere social. Si asta se intampla si cand ne uitam in oglinda la propria figura. Nu stim sa interactionam cu oamenii din jurul nostru si, in ciuda numeroaselor modalitati de comunicare, ne trezim in imposibilitatea de a comunica eficient si coerent. Suntem irascibili si nerabdatori cu cei din jurul nostru. Vrem sa ajungem cat mai repede la tinta noastra. Interactiunea cu cei din jurul nostru este bazata doar pe indeplinirea scopului de moment. Si asta ne face sa fim usor alienati. Suntem handicapati pentru ca nu stim inca sa invingem teama de ridicol si ne gandim inca la judecata de valoare aplicata de societate. Poate ca am inteles ceva gresit cand ni s-a vandut democratia. Acum ne-am cam dat seama, unii dintre noi, ca nu e chiar ce pare si ca o data inlaturat invelisul, continutul e cam stricat, si am vrea sa o ducem inapoi de unde a venit, dar nu se poate. Caci cele 30 de zile au cam trecut de mult. 

Romania si Romanismele

Revolutia a adus in Romania o liberalizare a ofertelor de munca si de produse, nu si o schimbare in adevaratul sens al cuvantului. As putea spune ca din contra oamenii au uitat ce inseamna educatie si bun simt, au uitat sa isi depaseasca cutia de chibrit in care traiesc (pe pamant sau la un etaj superior), au uitat ca trebuie sa schimbe ceva tot timpul pentru a deveni mai buni. Cumva valorile bunicilor nostri au apus demult sau am reusit sa uitam de ele odata cu aparitia obiectelor stralucitoare si bine marketate venite din Occident. Si Occidentul a incercat sa ne educe, dar parca noi am omis aceste lectii.  

Ii auzi pe toti cum se plang de Romania. Si ai senzatia uneori ca ai de-a face cu un neam de bocitoare. Ca strain pe taram romanesc te impresioneaza la prima vedere situatia lor: stau toti gramada in niste blocuri comuniste vechi si au toti balcoanele inchise cu termopane, fara pic de gust, sunt toti imbracati in gri sau negru si mereu hainele lor sunt alese "sa tina la tavaleala". 

Dar o privire mai atenta iti arata ca hainele si le aleg mereu de "tavaleala", desi nu alearga nici macar un kilometru in fiecare zi. Mai mult chiar, au descoperit mijlocul de deplasare propriu, masina, pe care il folosesc uneori deranjant de mult.

In ciuda optiunilor variate, gandirea lor a ramas aceeasi pe care parintii nostri au fost fortati sa o dea pe liberalizarea pietei muncii dupa Revolutie. Trebuie sa am un loc de munca sigur. Siguranta nu stie exact ce ii ofera, dar continua o traditie care ii orbeste sa vada dincolo de cutia de chibrituri. Cumva parintii nostri au prins doua lumi si au invatat sa se adapteze noilor conditii, vazand mereu care este calea cea buna pentru ei. Noi, tinerii, am capatat temeri pe care nu le constientizam. 

Suntem mereu inconjurati de ochelari de cal si nu vedem foarte bine ce se intampla in dreapta si in stanga noastra. Daca vecinul a dus gunoiul si nu l-a aruncat la ghena, nu ii atragem atentia, il barfim cel mult cu vecinul care sta si sparge seminte pe banca in fata blocului aruncand cojile pe jos, dar nu suntem in stare sa ne depasim lipsa de educatie. 

In urma noastra la mare sau la munte raman munti de gunoaie. Si ne simtim bine ca vin strainii sa ne faca curatenie. Nu vedem in spatele unei actiuni a armatei americane de strangere a gunoaielor de pe plaja noastra impactul de imagine pe care il are gestul: armata americana este prietenul nostru si in caz de razboi, trebuie sa fim alaturi de el. Doar americanii sunt baietii buni care ne-au adus Coca-Cola, Wrigley, Pepsi, Ford si altele. 

De ce nu putem sa vedem ca e de datoria noastra sa nu avem sclavi in urma noastra? De ce nu putem sa ne vedem cu americanii de la egal la egal fara obligatii? Pentru ca ni se pare ca suntem mereu prea buni ca sa facem noi curat in urma noastra? Sau pentru ca nu stim ca asa este frumos si civilizat?

Consider ca romanismele sunt ale noastre, ale tuturor si ca ne lipseste o auto-educare. Si cred ca atunci cand vom fi suficient de mult penalizati pentru fiecare greseala facuta, abia atunci vom reusi sa ne indreptam.

Daca o lasam pe principiul "las-o, ma, ca merge asa!" nu o sa schimbam niciodata nimic.

Timpul propriului meu EU

Am descoperit sau redescoperit recent acea apasare pe care o vedeam pe umerii parintilor mei in contextul observatiei comuniste. Si cand spun observatie ma refer cu blandete la un gest extrem de nedemocratic care presupune invadarea spatiului privat. 

Si ma mira ca traim cu impresia ca democratia inseamna si invadarea spatiului privat si credem ca devenim vedete daca suntem constant sub supraveghere. 

Am mers intr-o toamna intr-o casa in care totul era atent urmarit. Si m-a distrat fiecare privire pe care o aruncam in colturile incaperilor, in plafonul fals al vilei, in oglinzile asezate pe coridoare. M-a distrat pentru ca am stiut ca sunt nimeni si ca oamenii aceia isi pierd vremea urmarind un nimeni. Si m-am simtit un pic in siguranta cu atatea priviri asupra mea. Am avut sofer si menajera care se ocupau de tot ce ne poftea inima. Si aveam marea la o aruncatura de bat si plaja si valurile. Si nu m-am simtit amenintata, dar am decis sa merg acolo si am vrut sa experimentez senzatia. Libertatea mea de a alege sa ma arunc in aceasta experienta. Si atunci totul era justificat de o dorinta de a depasi niste limite, de a vedea cum este o astfel de casa, o curiozitate nejustificata de a testa raul inainte ca el sa devina parte din universul meu. 

Timpul pe care vreau sa il petrec cu mine si grimasele mele este un timp privat pe care nimeni nu are dreptul sa il priveasca. Acesta este parte din fiinta mea pe care decid sa o exprim in cadrul intim, privat si fara ochi straini. La fel se intampla si cu telefonul. Este un mod de comunicare, nu o unealta pentru un profil psihologic. Daca toti suntem urmariti, inseamna ca se pleaca de la premisa ca toti suntem infractori. 

Consider mai mult chiar ca imi este invadata intimitatea daca nu sunt avertizata cu privire la acest gest. 

Siguranta are niste limite. Limitele le stabilim noi, iar noi suntem suficient de maturi cat sa consideram care este acel spatiu privat de care ne priveaza ochii si urechile atintite. 

Libertatea inseamna sa poti sa te desfasori fara a lasa urme, fara a avea un impact in munca cuiva, fara a fi judecat pentru faptele tale. 

Libertatea nu inseamna constrangerea si temerea pe care o resimti atunci cand stii ca ochiul Big Brother vegheaza asupra ta. 

Big Brother nu te face vedeta ci iti invadeaza intr-un mod brutal si foarte agresiv viata privata!

Nationalismul cu fata umana

In anii '90 eram innebuniti dupa sticla de Coca-Cola pe care o degustam la ocazii speciale, aveam acces cu masura la McDonald's, era eveniment cand mergeam la Pizza Hut si uram piata si excursia din fiecare sambata pe care o faceam printre tarabe, in masa de oameni, luand contact cu toti microbii. Acum, mi se pare ca tot ce atingem este frumos si avem nevoie de ceva real ca sa putem supravietui. Astfel ca a inceput sa imi placa aglomeratia din piata, am inceput sa cumpar de la tarabe, sa ma descurc in microbii pe care ii intalnim la tot pasul si cred ca sticlele de Cola nu mai sunt o atractie atat de mare. Incercam sa traim sanatos si cumva intoarcerea la un nationalism ne face sa credem ca problemele pe care le stim vor disparea in umbra unor vremuri apuse. Problemele astea nu existau pe vremea comunistilor si poamele de la tara erau cele mai bune. Cu toate ca soia se gasea inainte de '89, o consideram de proasta calitate si nociva, astazi o imbratisam cu drag pentru ca e sanatoasa.

Atunci si acum, occidental si nationalist.

Si ma intreb daca nu cumva aceasta tendinta pe care o resimtim pana si la nivelul brandingului produselor nu exploateaza o nostalgie emotionala pe care o resimtim in contextul unor probleme cu care nu ne-am confruntat in epoci trecute.

Freedom - Edge of Democracy

I am missing the lovely careless vacation days, when the sun used to set on my happy feet, when the sun used to shine through the towel hanging in the window and when the sitting used to be protected by linens all the way to the seaside. And on top of that people used to sing. We had no idea what democracy looked like, we simply enjoyed the freedom of family. 

Nowadays we run away from family commitment and embrace the freedom of movement. We are free to cross borders, yet the border of our mind and soul is stronger than it used to be... 

I wonder if we realise that we're on the edge of Democracy and feeling the fresh breeze of democratic air. 

We are free to buy all the "beauty" of the west and we are free to judge what borders to cross or not. 

Enjoy the freedom and smell of it! 

Prismatic

In mersul grabit prin ploaia zilei de toamna vezi o raza de soare refractata dintr-o cladire de sticla... Si analizezi ca suntem cumva precum o prisma... Primim si transmitem... Ce diudat! Adica pentru a fi mai buni, trebuie sa primim bunatate... Ar trebui sa fiu mai atenta cu ce ma atinge din tot ce se intampla in jurul meu... 

Ploaia e de vina cumva pentru aceste stari ciudate din jurul meu, incerc eu sa gasesc o motivatie in demotivarea generala... Si regasesc idealurile pe care le pierdusem undeva pe drum in pasul grabit... Clar, mersul pe jos este sanatos... Te ajuta sa te regasesti... Sa gasesti acele ganduri personale pe care le pierzi in stationare... Prin stationare se apropie de tine tot ce se intampla in jur... Cand mergi, nu te mai atinge nimic si pierzi rapid gandurile lipsite de importanta... Uiti de perisabilitate, uiti de superficialitate si te regasesti... Astfel ajung sa readuc ceva bun inapoi in lume... Ma plimb mai departe...

Little Big

I grew up surrounded by mature people. For me they were the big people. And I wanted to be just like them. I had no idea what that meant. I just knew they knew everything, they could do anything and there was nothing scaring them. Except the regime.

A few years ago, all grown up, I was asked what I wanted to become. And the answer shook my entire ground. Now I was big, I had nothing to fear, I have done a lot, but still I felt I haven't done much. And still I was big. Somehow I felt there was a lot more to do than the standards I had before. And to think there was actually nothing to be afraid of. And my only fear was that I would not do enough.

Now, I consider I am that big person. And it all stays in a different context. I ponder now not only my doings, but the magic my friends make come true. And they touch people's lives with the things they make. And this way, my new context lies in the generation that moves this world at present times. Quite proud to brag about being big.

I have to name here my friend who works for the biggest company in the world and small as she may be, she does something that moves the world.

I have to remember, my friend who is an architect. And with her ideas she changes the world aesthetically. Proud again for such company.

I cannot forget my artistic friend, who does everything to make the world better and who raises emotion.

And another good friend who works in a place where people are boasting with pragmatism and yet she moves this company through her charm and communication.

With all these friends, I have to aim to be big. In a society which sells lack of culture as a model, I am the proud friend of such people moving world with great heritage. And I stand up straight and say hello to whomever looks down on me because my values are bigger than their pity small hearts and minds.

Writing can change the world with a good speech. A good speech can free minds. Freedom comes from value and Freedom is what gives you the power to create, to move or to change. Freedom is what makes one Big.

Woman in Her 30s

I received as a gift this book from a friend of mine when turning 30 and I decided to open it and start reading it once again.

The story is about a father who tries to worn his little girl about mistaking her infatuation with love over an older man, a colonel. The father is fairly concerned with his daughter's  desire to marry him for his position and the impression he makes on the little girl. And in spite of her father's advice she decides to marry him. And the rest of the story should be read to understand what Balzac was trying to say. 

The main idea I got was that in our early years we are looking for models, for men who can be up there on a pedestal and who can guide us in our lives. These are stories very well put together. The guy on the horse was a colonel who has lived most of his life as a career man. Now he was looking for a wife to stay home and wait for him. 

The modern woman I believe is a lot more sophisticated. She wants to have her career and her life to be guided by her rules. It is very hard for the modern woman with a career to make up her mind about who is suitable for her to stand by for the rest of her life. By the time she reaches that point in her career she is self sufficient and he only needs to come in and feel in a soul whole. And he needs to understand that coffee can be made or just drunk, but it doesn't make a difference at the end of the day who made it and who drunk it. It matters that there is someone there in the morning to share the coffee with. And it matters that his arms hold you and tell you "Good night!" at the end of the battle. Somehow, the 30 year old woman now-a-days is the colonel who needs a sure thing when arriving home.

Cand creativitatea loveste dur

Cand a fost ultima data cand te-ai gandit la ceva si nu te puteai concentra asupra a nimic altceva? Iti spun pentru ca mi se intampla si mie acum. Este o intreaga poveste in capul meu si incerc sa ii dau de cap pentru a o expune pe hartie in cea mai buna forma. 
Simt si stiu ca simt si imi place ca simt. Este foarte greu sa renunt la toate lucrurile pe care le simt in interior. Asa ca voi asterne pe hartie. 
Am visat la un baiat care ar putea veni si sa ma ia de mana si sa imi spuna "Hai sa mergem!". Si am pleca si ... 
Mi-am ascuns capul in maini si am realizat ca acopeream exact fericirea pe care o simteam in inima mea, in stomach si nu ar trebui sa fie asa. Eram fericita pentru o clipa cand il vedeam in visul meu. Asa ca mi-am lasat mainile jos si mi-am lasat fata sa respire. Ii arat lumii fata mea fericita. De fapt ce mi-a facut el mie este ca m-a readus inapoi la viata si sunt fericita din acest motiv. 
Ma intreb in mod constant daca el se gandeste la mine si imi doresc ca el sa faca asta. 
Asa ca sper ca fluturasii mei din stomac vor ajunge si in stomacul lui. Si continui sa zambesc la gandul ca el ma face sa zmabesc doar spunand cateva lucruri pe care le are de spus. Este normal. Este cum mi-am imaginat eu ca trebuie sa fie. O numesc dragoste si cred foarte puternic ca are acest efect asupra oamenilor: ii face mai buni tot timpul. Sunt sigura ca asta trebuie sa facem din ce in ce mai bine. Este o binecuvantare sa vad zambetul lui in mintea mea si chiar daca nu pot sa il vizualizez clar, simplul lui zambet ma face sa tremur de emotie. 
Nu cred ca ne-am intalnit, as raspunde eu invitatiei lui. Si iata unde visul ar deveni realitate. Este impresionant cum te poti simti si cum poti idealiza ceva atat de frumos precum dragostea si totusi sa nu cunosti niciodata acel barbat perfect. Scriem despre asta si visam cu ochii deschisi si totusi pare ca nu il gasim niciodata. Sau il gasim?

Romania mai are o sansa

Si cand totul era dezamagitor si lipsit de speranta in jurul meu, Romania ma surprinde din nou. Medicul meu oftalmolog m-a surprins astazi in mod extraordinar de placut. Spun al meu pentru ca e singurul medic din cati am vazut care m-a tratat ca pacienta lui si nu ca un caz dintre multele. Nu eram o statistica pe ale carei analize nu s-a uitat. S-a uitat in ochii mei frumos si mi-a spus ca exista o cale de a corecta miopia si astigmatismul de care sufeream. Mi-a explicat, mi-a aratat pe imagini video ce se intampla, m-a dus sa vizitez sala de operatie si am acceptat sa ma las pe mainile lui. De atunci vad foarte bine la distanta si nu mai am nevoie de ochelari. Si asta se intampla acum 9 ani aproape.

Acum, ma mai duc din cand in cand la control. Si mi-am facut frumos programare, m-am dus, m-a vazut, a concluzionat ca sunt bine, iar dupa mi-a spus ca nu trebuie sa platesc. Am platit cu 9 ani in urma cand am platit operatia. Si mi s-a parut bizar, dar placut bizar, atat de surprinzator incat mi s-au inmuiat picioarele si nu stiam cum sa ii strang mana sa ii spun: FELICITARI! 

Iar el va fi cu siguranta recomandarea mea pentru oricine are probleme de vedere: Dr. Marian Burcea, Clinica Alcor Bucuresti.

Bicicleta

Am descoperit de curand ca am o mare admiratie pentru cei care reusesc sa isi ia inima in dinti si sa infrunte traficul bucurestean pe bicicleta. Imi doresc sa imi iau si eu asa ceva, dar ma sperie soferii neatenti, posibilitatea sa nu ajung la destinatie pedaland, ci la spital pe targa, etc. Asa ca incerc sa cantaresc optiunile si avantajele. 

In Romania, la capitolul optiuni, ai de ales intre biciclete moderat de scumpe sau foarte scumpe. Si spun asta pentru ca nu stiu de ce un mijloc de transport care presupune un mecanism extrem de simplu ajunge sa fie atat de scump. S-a scumpit cauciucul? N-au mai reciclat oamenii plastic si nu mai avem cauciuc? S-a scumpit metalul? E din vreun metal pretios? S-a schimbat sau imbunatatit in vreun fel mecanismul? Oameni buni, dati de niste pedale, miscati niste roti si ajungeti mai repede sau mai incet la destinatie. A, da, si mai puneti si frana din cand in cand in functie de cum puteti sau cum stiti. Dar oricum ar fi este doar un mijloc de transport actionat de niste pedale, nealimentat de nimic si care are o structura din metal. 

In ceea ce priveste avantajele acestea sunt net superioare oricarui alt mijloc de transport:

- nu platesti intretinere;

- nu platesti curatarea, spalarea (poti sa o faci chiar tu cu o carpa umeda);

- nu platesti combustibil;

- nu platesti loc de parcare;

- nu platesti asigurare obligatorie.

Dar, exista si niste dezavantaje:

- poate fi furata de oriunde

- nu ai vizibilitate extraordinara noaptea

- nu vei fi luat in serios de catre soferii romani, asa ca vei fi la capitolul victima sigura.

Acestea fiind spuse, am decis: imi iau bicicleta pliabila, care va sta la mine in portbagaj si care va avea de umblat cu mine pe ea in spatiile special amenajate (parcuri, piste etc.). Mai ramane doar sa gasesc o varianta suficient de ieftina cat sa merite investitia. Altfel ma las de biciclit. O fac doar la sala sau pe cea de fitness pe care o am in balcon. :)

Criza ca mod de exterminare

Mi-a trebuit ceva sa inteleg in cele din urma ce e cu criza asta. Concluzia trista la care am ajuns este ca e un nou tip de exterminare. Sub pretextul crizei si sloganul "Zi mersi ca ai ce lucra!" ne chinuim sa muncim tot mai mult pentru a ne pastra jobul, dar de fapt noi muncim pana la epuizare. Si mi-aduc aminte ca am trecut in concedii pe langa foste sate industrializate fortat de Ceausescu care se vedea acum ca sunt aproape moarte si unde mai vedeai un fum iesind saracacios de la fosta mandrie si singurul liant al urbei. Siam auzit o poveste frumoasa, dar infricosatoare. Se facea ca o fabrica facea oamenii sa munceasca in continuare pentru ea pana la extenuare si acestia nu isi dadeau seama de faptul ca de fapt ea ii omora cu munca. Si mi-am dat seama acum ca tot ce se intampla in poveste si ce se intampla acum in jurul nostru este de fapt un nou tip de exterminare. Fabricile mari nu isi mai au rostul. Oamenii se vor regrupa in forme de organizare restranse datorita scaderii resurselor. Si pentru ca cineva intuieste si se teme de acest viitor sumbru ne chinuie cat mai poate sub politica crizei pentru a mai decima dintre noi. 
Pare usor sumbru, dar intr-un fel este o reiterare a lagarelor de muncitori intr-o forma frumoasa. Este totul imbracat in haine festive si ti se pare ca trebuie sa te integrezi ca sa poti fi la inaltimea asteptarilor. 
Ei bine, asteptarile sunt de fapt in tine. Avem vise pe care nu apucam sa le indeplinim si avem emotii pe care nu le traim intrucat totul se invarte in jurul muncii. Munca ar trebui sa fie ceva la care suntem buni, noi am devenit ceva la care suntem folositori. Daca nu mai suntem folositori suntem condamnati. Vedeti diferenta?