Inceput de zi

Inca una din acele zile care incep asa cum imi place mie: povesti cu prieteni in locuri insorite si totul intr-o zi lucratoare.

Urma sa ma vad cu un prieten si am ales un loc unde mai fusesem o singura data. Era ascuns pe o straduta unde cu greu gasesti loc de parcare, dar iata ca in dimineata asta aveau si locuri libere in fata.  Eu am decis totusi sa imi las masina pe straduta paralela si sa o iau la plimbare printre casele frumoase din Floreasca. Am ajuns la locul cu pricina si m-a intampinat cu "Buna Dimineata!" o voce cu accent usor italienesc de undeva de la o masa indepartata. Zambetul acela face tot soarele sa rasara si sa te simti extrem de increzatoare. Nu conteaza daca stii acea persoana sau daca tocmai si-a rupt din timpul sau pentru a-ti starni un zambet. M-am asezat la masa si mi-am luat o ciocolata calda. Mese mici, atmosfera prietenoasa si impreuna cu diversitatea culturala pot spune ca este un loc unde revii cu drag.  

Apoi au inceput povestile si de acolo puteam sa fim oriunde caci am uitat de tot. Dar era acel gen de conversatie care iti porneste motoarele cu descarcat de idei, explorat de initiative si planuri de viitor din culturi diferite. 

Asa ar trebui sa inceapa toate diminetile. Cu o cafea, ciocolata calda, ceai baute la povesti cu oameni frumosi si diversitatea culturala impartasita la maxim. 

Locul era Grano, iar discutiile au fost despre Cricket, despre educatie si despre religie. Toate astea pot fi atat de usor explorate incat incep sa cred ca noi nu stim sa facem cumva diminetile mai frumoase.  Mi-as dori sa incep orice dimineata de munca la un ceai cu un prieten drag si sa imi expun ideile noi pentru ca apoi sa ma intorc la munca unde sa pun in actiune planurile. 

Educatia a continuat prin filme

Imi aduc aminte si acum prima data cand mama mi-a explicat cu un calm absolut si foarte ferma ca sunt suficient de mare si trebuie sa raman singura acasa pentru ca la gradinita este inchis, iar ea trebuie sa plece la munca. Si cum era undeva prin noiembrie ploios si intunecat afara, mama a plecat incuind usa cu grija dupa ea, iar eu am ramas in sufrageria luminata artificial cu toate jucariile mele, restul casei fiind in bezna. Imi era teama sa depasesc teritoriul luminat si cumva imi oferea confort lumina lustrei. Mi-a spus oricum sa nu deschid daca suna cineva la usa. Am stat atat de lipita de sufragerie incat nici cartea pe care o uitasem in dormitorul meu nu am putut sa ma duc sa o iau. Si cand mama s-a intors mai repede acasa pentru ca ma verifica pe mine si a sunat la usa, am incremenit. Nu stiam ca e ea, ceasul nu arata ora la care ajungea ea si soneria suna. Ce sa fac acum? M-am furisat prin intuneric pana la usa, nu am deschis, nu am rasuflat  si am asteptat cuminte. Asta a fost atunci, pe vremuri, niste vremuri controlate puternic si cand parea ceva mai sigur sa iti trimiti copilul cu cheia de gat. 
Dupa '89 s-au inmultit posturile tv si a aparut televiziunea prin cablu. Circulau si casetele video cu filme de inchiriat si puteai sa iei sa vizionezi acasa cele mai noi productii americane piratate si traduse de Irina Margareta Nistor. Era un rai pentru mine care iubeam filmele. Si am vazut "Singur acasa". Prima impresie asupra lui a fost ca e un film de groaza, dar am avut incredere sa ma uit la el dincolo de generic si m-am amuzat. Muzica fusese de vina. Crease un orizont de asteptare gresit. Am invatat din el ca nu e cazul sa interactionez cu strainii, ca acestia pot fi periculosi si ca e bine sa judec si singura anumite intamplari simple. Ce-i drept, as fi murit de spaima daca as fi ramas singura acasa precum Kevin, dar m-a amuzat povestea si am invatat ceva bun. 

La scurt timp dupa, cand plimbam cainele la pranz, m-a abordat un domn pe care cainele il tot latra. Bobita era un pekinez care nu impresiona prin statura, tocmai de aceea domnul nu a fost impresionat de vociferarea cainelui. Vroia sa stie unde este Stadionul National. Eu foarte binevoitoare i-am aratat directia, caci nu stiam decat ca este in acea directie. Nu vazusem stadionul niciodata. Si vazand ca vreau sa plec domnul a insistat sa ma invite la o prajitura. Si atunci mi s-a parut ca trebuie sa plec si sa inchei discutia cat mai repede. M-am gandit chiar ca daca ma urmareste nu am mari sanse sa scap de el prin spatele blocului, mai bine o iau prin fata, pe sosea unde trec mereu multi oameni si multe masini. Ok, paranoia din filmele americane, as spune acum. 
Apoi a inceput moda stirilor cu copii disparuti. Mama era cea mai ingrijorata. Eu nu aveam cum sa inteleg la vremea aceea de ce ma controleaza mereu. Astazi inteleg si ce se intampla in perioada aceea si ce trecea prin mintea mamei. Peste inca ceva ani pe MTV a aparut un mare hit: Runaway train. Acesta a fost primul videoclip manifest al unei campanii sociale. Copiii dispar de acasa si de buna voie printr-o decizie gresita si grabita de un eveniment pe care nu il inteleg in intregime. Recunosc ca eu am trait mereu cu rucsacul pregatit sa plec in orice moment. Nu stiu daca vroiam sa fug de acasa intrucat imi iubeam prea mult casa si camera mea, dar stiu ca imi placea sa am toate lucrurile importante cu mine. In caz de ceva, de orice, ma trezeam, il insfacam si plecam. Nu au fost astfel de situatii niciodata si singurul eveniment catastrofal a fost un cutremur slab de pe la inceputul anilor '90, dar cred ca imi placea sa fiu mereu pregatita. 

Si cu acest videoclip am realizat eu ca nu e chiar asa distractiv sa pleci de acasa la o varsta prea frageda caci exista pericole, nu ai bani si nu gasesti asa usor de munca si in conditii decente. Am decis ca e vremea sa despachetez rucsacul, caci orice s-ar intampla mama si tata sunt mereu langa mine. 

Acum realizez ca oricat de slaba ar fi cultura americana aceste cateva episoade m-au format pe mine ca om si incet-incet am invatat sa decid ce e bine pentru mine. Am vazut si filme europene, dar din ele am invatat despre crime, violuri, prostitutie, coruptie si dragoste intr-un mod pe care pana si ochii mei de copil o judeca drept prost interpretata. Am revenit mereu la filmele americane. Astazi recunosc ca exista filme europene foarte bune cu subiecte dure si reale, dar daca ma gandesc de unde poti invata ceva, revin la diversitatea vasta a celor americane. 

Si ciudat este ca noi avem o literatura atat de bogata de carti pentru copii in Europa. Ecranizarile continua sa aiba insa o imagine dura care iti lasa un gust amar si uiti de invatatura din spatele povestii. Retii doar scarba pe care ti-o provoaca imagini fara culori frumoase, cu personaje sarace, murdare si uiti de optimismul luptei unui copil pentru ideile sale nastrusnice. 

Ma bucur sa fiu european si ma bucur ca in orasul meu mai exista inca resturi de vremuri trecute, chiar si intre noile magazine, strazi asfaltate si parcari marcate. Poza e facuta intr-o zona care era pe vremuri plina de fabrici si uzine, iar astazi e plina de blocuri si supermarketuri. Cred ca mai trebuie punctate lectii de istorie prin Europa in educatia noastra. 

Ragazul diminetii

O dimineata in care am timp sa cuget si asupra timpului de care am nevoie ca sa pornesc la treaba plina de energie este o dimineata de vis. 

Spalat pe dinti, dus, ceaiul de dimineata, ceva de mancare, bagajul pentru o zi lunga si cateva ganduri puse pe hartie.

O cafea bauta in tihna cu oameni dragi iti da un ragaz sa dilati timpul si sa intelegi mai bine ce pierzi. Imi lipseste asa ceva. Si nu stiu exact de ce. Pentru ca nu imi acord. Disponibilitate exista din partea fiecaruia dintre prietenii mei. Cumva insa ceva ma tine in pat lipita de facebook in fiecare dimineata de parca agentia de facebook are ceva de relatat nou in fiecare zi. Hai sa vedem ce se mai intampla, ce mai e nou, cine ne da o stare buna de dispozitie.

Si uite asa ratez lista mea de activitati favorite, de planificare pe termen lung, de bucurie a vietii.

Iubesc momentele cand ma trezesc inaintea ceasului si apuc sa vad un film dimineata, asa pe stomacul gol si ma scoate din mediul online si ma lasa sa visez si sa planific in voie. Acele voci interioare amutesc si lista e deja asternuta. 

Am avut o saptamana de cosmar acum cativa ani la finalul careia aveam toate racelile posibile... Dar ce ma pornea dimineata era o baie fierbinte, fara telefoane, cu gandurile mele... Dupa putea sa vina uraganul de vesti proaste... Am luat totul cu calm si feminitate. Multumesc barbatilor din viata mea ca m-au sustinut...:)

Si da, cel mai important dimineata este conversatia cu el, el care nu glasuieste mult, dar si cand o face sintetizeaza problema. Asta ma face sa bifez cu brio timpul meu matinal si sa fiu plina de energie tot restul zilei.

Valuri de modele

Omul se aseamana foarte tare cu maimuta. Si tocmai din aceasta cauza are nevoie constanta de modele. Avem nevoie sa vedem ce fac semenii din jurul nostru. Unii dintre ei sunt mai copiati decat altii, dar raman semenii nostri. 

Cum de nu am realizat noi ca de ceva vreme ne sunt bagate pe gat niste non-valori pe post de modele? Pentru ca am imbratisat visul taramului oportunitatilor si nu am inteles ce inseamna aceasta oportunitate. Este foarte usor sa profiti de naivitatea unui om, dar nimic nu va dura la nesfarsit. In fond si la urma urmei are doar doi obraji. Sa nu uitam asta niciodata. Si apoi, mai exista problema imbecilizarii care nu poate functiona la nesfarsit. Avem case pline de carti pe care cumva stramosii nostri le-au epuizat. Am ramas noi cu ceva informatie transmisa genetic si cu norocul sa avem in jurul nostru evenimente cu ceva iz cultural. Acea cultura transmisa in sistem simplist sau complicat pentru ochiul cunoscator ne induce la un nivel subconstient un stil de viata. Avem acest noroc si cu toate acestea ne indobitocim uitandu-ne la cancanuri si "povesti de viata" cu iz banal. 

Da, consider ca e important sa ne uitam in urma si sa vedem ca miracolele au prins la oameni pentru ca aveau acea poveste iesita din comun, din banalul strazii si al negotului. Avem si noi acum nevoie de asa ceva. Avem nevoie sa vedem frumusetea si optimismul si sa uitam de panica crizei, teama razboiului si profitul pe termen scurt. E important sa gandim pe termen lung si sa invatam ce inseamna sa iei decizii care pe moment nu iti vor aduce satisfactii, dar in cativa ani te pot ajuta sa cresti mai sus decat ai visat vreodata. Si daca ne uitam doar la modele de non-valori, nu vom reusi asta. 

Din pacate, de partea cealalta a baricadei, apare si reversul medaliei pentru non-valori. "Ce e val, ca valul trece" - la fel se intampla in cazul acestor proaspete vedete. Vedete pentru ca au facut ce? Nu imi amintesc niciodata pentru ce este celebra vreo fatuca din aia de apare sumar imbracata la televizor. Pe vremuri obisnuiau sa cante. Din cand in cand se mai nastea o cantareata noua. Talentul ii lipsea cu desavarsire, dar avea potential de imagine. Si toate videoclipurile muzicale erau de imagine. Asa incepeau, asa continuau si tot asa terminau. Au aflat tarziu ca vedetismul este trecator. 

Si artistii adevarati traiesc aceasta drama. Unii invata sa aprecieze lucrurile minore care ne fac pe toti oameni, fericiti si impliniti, altii spera ca mase mari de aplaudaci le vor fi alaturi tot timpul. 

Dar omul se modifica, pe masura ce societatea creste si el inainteaza in varsta, isi schimba ideile, preferintele si opiniile. Astfel ca multe vedete de ieri pot cadea in umbra uitarii maine. E important totusi sa avem modele si cred ca din fiecare din noi putem invata cate ceva. 

Momentan nu am un model, dar imi place sa cunosc oameni, sa stau la povesti, sa gasesc idei despre viata care sa ma arunce dupa piatra din lac. Da, caut nebuni mereu, dar imi plac pentru ca ma scot dincolo de zidurile cetatii mele si stiu ca numai asa pot reveni rapid la mal si realiza cat de norocoasa sunt pentru tot ce am. Ideile vin si pleaca oportun.  

Unde se opresc pasii

Imi place sa merg pe jos. Consider ca astfel pot desira orice incalcitura din mintea mea. Pot desfasura gandurile pe un drum si daca este un traseu nou ma ajuta sa nu fiu distrasa de lucruri sau locuri cunoscute. Altfel as incerca din sezut sa imi desfasor logica gandurilor. Nu se poate. Se pare ca pisica din mine simte nevoia sa desire tot sulul de ata colorata ca sa obtin raspunsurile dorite.
Dar viitorul pare a fi tot mai subordonat unor aplicatii dezvoltate chiar si pentru banala deplasare la magazin. E cumva comod, dar in acelasi timp devine sufocant sa stai dar in pozitie de sezut si sa astepti ca lucruri sa se intample. Nu era oare mai frumos cand visai sa iti poti cumpara un obiect? Nu era oare mai frumos sa te opresti din mers si sa descoperi intamplator acel obiect care te imbie sa il cumperi atunci din acea vitrina? Era mult mai plin de viata. Oamenii observau mai mult din mersul pasului decat apuca sa vada din scaunul masinii sau autobuzului. Metroul este ignorat caci din alergatura lui nu poti observa nici macar sobolanii din subteran.
Si cred ca acolo unde pasii se opresc e o destinatie, o bucurie, un drum definit. Mi se pare ca mersul acesta pe jos iti da libertatea pe care masina si statul in casa nu au cum sa ti-l dea nici macar in vacanta. Cumva nu suntem facuti sa stam pe loc sau sa fim captivi in inchisoarea propriilor noastre achizitii.
Alegerile ne pot ghida viata, iar pasii ne pot duce catre o tinta voita sau nu. Tinta este mult mai binefacatoare pentru psihicul nostru. Altfel ne complacem in sezutul nostru.

Bagajul, timpul si gandul

Am o prietena pe care de multe ori o cert pentru ca nu raspunde la telefon. Mai mult decat atat, are multe momente cand isi uita telefonul acasa. Si mi se pare cumva ca nu ii pasa de mine daca nu e acolo de fiecare data cand o sun. 

Doar de asta s-a inventat telefonul mobil, nu? Si de asta eu am pus-o in lista de "Favourites". 

In realitatea, asta ma ajuta doar pe mine sa o apelez mai repede. Apelul ei catre mine nu are prioritate inaintea altora. Favoritii astia nu sunt neaparat favoriti, ci doar o scurtatura... Te pune un pic pe ganduri. 

Dar eu tot o cert pe ea pentru faptul ca nu raspunde la telefon. Am incercat sa ii fac inventarul lucrurilor pe care le ia cu ea cand pleaca de acasa incat uita acest element important. Am descoperit ca ea nu vrea sa care lucruri inutile cu ea. Imi place atitudinea, mi-am zis. Eu am la mine mereu tot ce imi trebuie si eventual ce le trebuie si unora din jurul meu fara ca ei sa ceara. In spatele meu se afla mereu un fel de casa a testoasei, a melcului, a oricarei taratoare. Si ma gandesc ca imi ingreunez mereu coloana cu tot felul de nimicuri de care sunt convinsa ca nu am nevoie. Aceste nimicuri ma tin uneori in loc, ma incetinesc, ma fac sa renunt la simpla placere de a merge pe jos pe stradutele frumoase sau urate ale Bucurestiului. Consider ca telefonul este mereu necesar si are chiar mereu buzunarul lui, orice as purta. 

Si intr-o seara mi-a recunoscut ca atunci cand iese la plimbare sau cand are treaba, telefonul nu exista. Am stat si am analizat aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ea stie cumva sa acorde timp unui prieten, cand acesta are nevoie, fara bruiajul asigurat de telefonul mobil. Intr-un fel, e de condamnat ca in societatea noastra ea nu stie cat de important este sa ai telefonul la tine, dar ea ignora aceasta regula. Si mai mult chiar, acorda timp unei relatii de prietenie. 

Intr-o frumoasa zi de sambata, am plecat in graba de acasa si nu mi-am luat incarcatorul de mobil sau bateria externa la mine. M-am simtit extrem de panicata in drumurile mele si parca grabeam pe toata lumea. Am avut insa un moment in familie pe care nu aveam cum sa il grabesc, ba chiar mi-am dat seama ca timpul ar fi mai bine sa se dilate atunci pentru ca acele momente sunt nepretuite. Si dupa aceasta realizare, am petrecut cateva ore stand de vorba cu mama, cum nu cred ca o mai facusem din adolescenta cand discutam despre baieti. Acum era o discutie despre viata, despre implicare emotionala si despre pierdere. Am plecat din fata locuintei parintilor cu un sentiment de eliberare pe care nu il mai simtisem de mult. Fara bagaj, fara backup, fara telefon mobil... Cu ganduri impartasite cu cineva drag. Cam despre asta ar trebui sa fie vorba. 

Oare putem sa ne asumam exercitiul de a trai singuri, fara telefonul mobil, televizor sau tableta, macar pentru o jumatate de ora pe zi? 

Il vom extinde sau vom renunta la acest moment?

Cu fiecare zi ce trece... Devin barbatul de langa mine...

Societatea in care traim ne-a invatat pe noi femeile ca trebuie sa ne descurcam singure. Nu am fost crescute sa ne descurcam singure. Mama si bunicile m-au invatat mereu ca fetitele trebuie sa poarte fustite, rochite, sa fie preocupate mereu de infrumusetare si de frumosul de acasa. Si toate aceste invataminte s-au pierdut undeva pe drum. 

Din experienta ultimilor ani, observadn de aproape sexul opus, mi s-a parut intotdeauna ca el ma provoaca sa fiu in competitie cu el. Dar analizand lucrurile mai profund, cred ca, de fapt, competitia cu sexul opus a inceput din vremurile de inceput ale scolii. Ei puteau sa fie atat de relaxati cu ei insisi, iar noi trebuia sa ne impopotanam, sa ne trezim mai devreme, sa fim tepene in tinutele noastre perfecte. Si de ce? Intr-o zi am decis ca trebuie sa reusesc si eu sa fiu la fel de relaxata si draguta ca ei. Si cred ca tot un barbat a fost cel care mi-a spus un secret intr-un an cu 16 ani impliniti cu nemultumiri specifice. Mi-a spus ca de fapt nu conteaza cum arati, ci cum te percep ceilalti. Si daca tu esti ultimul urat, dar celor din jur le lasi impresia ca esti sigur pe tine, te vor percepe drept cel mai frumos. Si m-am uitat la el si i-am vazut toate defectele dincolo de increderea pe care o emana. Si atunci am inteles ca secretul sexului tare consta tocmai in aceasta stapanire de sine. Si ei aveau probleme la varsta aceea, dar stiau sa fie barbati. Si de atunci am invatat ca atitudinea este cea cu care trebuie sa ma intrec. 

Acum daca ma gandesc si mai bine, imi dau seama si ca afinitatea mea pentru adidasi, tenisi, bascheti si alte incaltari sport provine tot de la admiratia fata de ei, cei care reusesc mereu sa ne impresioneze prin stapanirea de sine, prin increderea si gesturile puternice. Si am decis ca intr-o lume a barbatilor nu e neaparat bine sa porti tocuri, sa fii neajutorata si sa fii un strigat constant dupa ajutor. Nu este in genele lor sa aiba grija. Cel putin nu in al celor pe care ii vad in jurul meu. Da, tata o ajuta pe mama sa mearga pe strada, stie sa o apuce de mana, sa ii ofere un brat si sa o faca sa se simta bine ca este neajutorata. Dar nu mai sunt barbati ca tata intr-o lume in care noi, femeile, luptam constant sa ne dovedim egalitatea. Ei nu lupta sa ne arate ca pot avea grija de copii sau ca pot face casa bec. Pentru toate astea exista Master Card. La gatit cu siguranta se pricep mai bine decat noi. 

Si cred ca am continuat competitia si in ceea ce priveste tehnica. Am vazut eu ca prietena mea cea mai buna avea un loc asigurat intre baieti pentru ca stia cum merg lucrurile cu tehnologia. Ok, deci trebuie sa stiu cate ceva si din acest domeniu. Nu e domnisoresc, dar e foarte placut si frumos sa fii acolo in miezul discutiei. Si discutiile lor sunt mereu relaxate, fara pasiune si fara orgolii. Sunt mereu la acelasi nivel. Nu apar cocosi in discutie. 

Si mai sunt cateva aspecte pentru care noi ne stresam prea tare. Barbatii au un stil prin care oriunde ar iesi, cu oricine s-ar vedea, despre orice subiect ar discuta, nu au o problema sa rada. Noi, femeile, suntem mereu atente la cum radem, de ce, despre cine, daca subiectul e pe placul dispozitiei noastre si asa mai departe. 

Iar asta cu dispozitia la noi este cea mai grava parte. Noi de fapt suntem mereu nefericite, nemulturmite, dornice de mai mult. Si de ce nu am fi si noi mai multumite cu ce avem? Adica ce se poate intampla atat de grav incat sa nu ne multumim cu ce avem? Pestera se va goli? Ramanem fara provizii?

Hey, dar putem merge la vanatoare! Daca ei pot, noi de ce nu am putea?

In fiecare zi, cu fiecare provocare noua, devin tot mai mult barbatul de langa mine. Si mi se pare uneori ca umbra mea devine masculina. Si asta nu mi se mai pare o provocare buna. Imi place ca barbatul de langa mine sa fie in carne si oase, sa aiba o voce hotarata care sa stie sa imi impuna niste limite in temperamentul meu oscilant, sa ma cunoasca cand sunt suparata si sa stie ca rolul sau este mai important decat joaca mea competitionala. Dar cred ca e foarte greu sa recunoastem ca suntem vulnerabile si ca avem nevoie de un pic de indrumare in viata chiar si la varsta asta. Suntem orgolioase, in vreme ce ei stiu ca daca astazi nu a fost o zi buna la vanatoare si maine va rasari soarele. Noua apusul ni se pare finalul unui ciclu, iar paharul se goleste la finalul unui ciclu, altfel se iroseste un vin bun. 

Aceasta pendulare devine obositoare! Hai sa recunoastem, incercam, dar nu ne iese in totalitate si nici nu are rost. Vor fi si ei mereu langa noi. Mai aproape sau mai departe rolul lor ramane esential. As spune jos palaria, dar as fi din nou ca ei, asa ca voi face o placaciune si voi intinde mana pentru un sarut domnesc si voi incheia sperand ca toti cei care vor citi aceste randuri vor intelege esenta din lupta distructiva a societatii noastre. 

Criza ca mod de exterminare

Mi-a trebuit ceva sa inteleg in cele din urma ce e cu criza asta. Concluzia trista la care am ajuns este ca e un nou tip de exterminare. Sub pretextul crizei si sloganul "Zi mersi ca ai ce lucra!" ne chinuim sa muncim tot mai mult pentru a ne pastra jobul, dar de fapt noi muncim pana la epuizare. Si mi-aduc aminte ca am trecut in concedii pe langa foste sate industrializate fortat de Ceausescu care se vedea acum ca sunt aproape moarte si unde mai vedeai un fum iesind saracacios de la fosta mandrie si singurul liant al urbei. Siam auzit o poveste frumoasa, dar infricosatoare. Se facea ca o fabrica facea oamenii sa munceasca in continuare pentru ea pana la extenuare si acestia nu isi dadeau seama de faptul ca de fapt ea ii omora cu munca. Si mi-am dat seama acum ca tot ce se intampla in poveste si ce se intampla acum in jurul nostru este de fapt un nou tip de exterminare. Fabricile mari nu isi mai au rostul. Oamenii se vor regrupa in forme de organizare restranse datorita scaderii resurselor. Si pentru ca cineva intuieste si se teme de acest viitor sumbru ne chinuie cat mai poate sub politica crizei pentru a mai decima dintre noi. 
Pare usor sumbru, dar intr-un fel este o reiterare a lagarelor de muncitori intr-o forma frumoasa. Este totul imbracat in haine festive si ti se pare ca trebuie sa te integrezi ca sa poti fi la inaltimea asteptarilor. 
Ei bine, asteptarile sunt de fapt in tine. Avem vise pe care nu apucam sa le indeplinim si avem emotii pe care nu le traim intrucat totul se invarte in jurul muncii. Munca ar trebui sa fie ceva la care suntem buni, noi am devenit ceva la care suntem folositori. Daca nu mai suntem folositori suntem condamnati. Vedeti diferenta?

Familia

Se spune ca dintre toate lucrurile din lume familia este singurul lucru pe care nu ti-l poti alege. Si tocmai pentru ca nu ti-l poti alege cum sa fie si din cine sa fie compus este bine sa o ignori. Nu trebuie sa bagi prea tare in seama ce spun sau ce fac. Este mai bine asa. Si consider ca nu vei fi handicapat emotional daca nu vei avea o familie de care sa te simti apropiat. E mai bine sa te simti usor alienat decat sa ajungi sa te simti traumatizat de dramele petrecute in familia ta.