Unde se opresc pasii

Imi place sa merg pe jos. Consider ca astfel pot desira orice incalcitura din mintea mea. Pot desfasura gandurile pe un drum si daca este un traseu nou ma ajuta sa nu fiu distrasa de lucruri sau locuri cunoscute. Altfel as incerca din sezut sa imi desfasor logica gandurilor. Nu se poate. Se pare ca pisica din mine simte nevoia sa desire tot sulul de ata colorata ca sa obtin raspunsurile dorite.
Dar viitorul pare a fi tot mai subordonat unor aplicatii dezvoltate chiar si pentru banala deplasare la magazin. E cumva comod, dar in acelasi timp devine sufocant sa stai dar in pozitie de sezut si sa astepti ca lucruri sa se intample. Nu era oare mai frumos cand visai sa iti poti cumpara un obiect? Nu era oare mai frumos sa te opresti din mers si sa descoperi intamplator acel obiect care te imbie sa il cumperi atunci din acea vitrina? Era mult mai plin de viata. Oamenii observau mai mult din mersul pasului decat apuca sa vada din scaunul masinii sau autobuzului. Metroul este ignorat caci din alergatura lui nu poti observa nici macar sobolanii din subteran.
Si cred ca acolo unde pasii se opresc e o destinatie, o bucurie, un drum definit. Mi se pare ca mersul acesta pe jos iti da libertatea pe care masina si statul in casa nu au cum sa ti-l dea nici macar in vacanta. Cumva nu suntem facuti sa stam pe loc sau sa fim captivi in inchisoarea propriilor noastre achizitii.
Alegerile ne pot ghida viata, iar pasii ne pot duce catre o tinta voita sau nu. Tinta este mult mai binefacatoare pentru psihicul nostru. Altfel ne complacem in sezutul nostru.

Bagajul, timpul si gandul

Am o prietena pe care de multe ori o cert pentru ca nu raspunde la telefon. Mai mult decat atat, are multe momente cand isi uita telefonul acasa. Si mi se pare cumva ca nu ii pasa de mine daca nu e acolo de fiecare data cand o sun. 

Doar de asta s-a inventat telefonul mobil, nu? Si de asta eu am pus-o in lista de "Favourites". 

In realitatea, asta ma ajuta doar pe mine sa o apelez mai repede. Apelul ei catre mine nu are prioritate inaintea altora. Favoritii astia nu sunt neaparat favoriti, ci doar o scurtatura... Te pune un pic pe ganduri. 

Dar eu tot o cert pe ea pentru faptul ca nu raspunde la telefon. Am incercat sa ii fac inventarul lucrurilor pe care le ia cu ea cand pleaca de acasa incat uita acest element important. Am descoperit ca ea nu vrea sa care lucruri inutile cu ea. Imi place atitudinea, mi-am zis. Eu am la mine mereu tot ce imi trebuie si eventual ce le trebuie si unora din jurul meu fara ca ei sa ceara. In spatele meu se afla mereu un fel de casa a testoasei, a melcului, a oricarei taratoare. Si ma gandesc ca imi ingreunez mereu coloana cu tot felul de nimicuri de care sunt convinsa ca nu am nevoie. Aceste nimicuri ma tin uneori in loc, ma incetinesc, ma fac sa renunt la simpla placere de a merge pe jos pe stradutele frumoase sau urate ale Bucurestiului. Consider ca telefonul este mereu necesar si are chiar mereu buzunarul lui, orice as purta. 

Si intr-o seara mi-a recunoscut ca atunci cand iese la plimbare sau cand are treaba, telefonul nu exista. Am stat si am analizat aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ea stie cumva sa acorde timp unui prieten, cand acesta are nevoie, fara bruiajul asigurat de telefonul mobil. Intr-un fel, e de condamnat ca in societatea noastra ea nu stie cat de important este sa ai telefonul la tine, dar ea ignora aceasta regula. Si mai mult chiar, acorda timp unei relatii de prietenie. 

Intr-o frumoasa zi de sambata, am plecat in graba de acasa si nu mi-am luat incarcatorul de mobil sau bateria externa la mine. M-am simtit extrem de panicata in drumurile mele si parca grabeam pe toata lumea. Am avut insa un moment in familie pe care nu aveam cum sa il grabesc, ba chiar mi-am dat seama ca timpul ar fi mai bine sa se dilate atunci pentru ca acele momente sunt nepretuite. Si dupa aceasta realizare, am petrecut cateva ore stand de vorba cu mama, cum nu cred ca o mai facusem din adolescenta cand discutam despre baieti. Acum era o discutie despre viata, despre implicare emotionala si despre pierdere. Am plecat din fata locuintei parintilor cu un sentiment de eliberare pe care nu il mai simtisem de mult. Fara bagaj, fara backup, fara telefon mobil... Cu ganduri impartasite cu cineva drag. Cam despre asta ar trebui sa fie vorba. 

Oare putem sa ne asumam exercitiul de a trai singuri, fara telefonul mobil, televizor sau tableta, macar pentru o jumatate de ora pe zi? 

Il vom extinde sau vom renunta la acest moment?

Criza ca mod de exterminare

Mi-a trebuit ceva sa inteleg in cele din urma ce e cu criza asta. Concluzia trista la care am ajuns este ca e un nou tip de exterminare. Sub pretextul crizei si sloganul "Zi mersi ca ai ce lucra!" ne chinuim sa muncim tot mai mult pentru a ne pastra jobul, dar de fapt noi muncim pana la epuizare. Si mi-aduc aminte ca am trecut in concedii pe langa foste sate industrializate fortat de Ceausescu care se vedea acum ca sunt aproape moarte si unde mai vedeai un fum iesind saracacios de la fosta mandrie si singurul liant al urbei. Siam auzit o poveste frumoasa, dar infricosatoare. Se facea ca o fabrica facea oamenii sa munceasca in continuare pentru ea pana la extenuare si acestia nu isi dadeau seama de faptul ca de fapt ea ii omora cu munca. Si mi-am dat seama acum ca tot ce se intampla in poveste si ce se intampla acum in jurul nostru este de fapt un nou tip de exterminare. Fabricile mari nu isi mai au rostul. Oamenii se vor regrupa in forme de organizare restranse datorita scaderii resurselor. Si pentru ca cineva intuieste si se teme de acest viitor sumbru ne chinuie cat mai poate sub politica crizei pentru a mai decima dintre noi. 
Pare usor sumbru, dar intr-un fel este o reiterare a lagarelor de muncitori intr-o forma frumoasa. Este totul imbracat in haine festive si ti se pare ca trebuie sa te integrezi ca sa poti fi la inaltimea asteptarilor. 
Ei bine, asteptarile sunt de fapt in tine. Avem vise pe care nu apucam sa le indeplinim si avem emotii pe care nu le traim intrucat totul se invarte in jurul muncii. Munca ar trebui sa fie ceva la care suntem buni, noi am devenit ceva la care suntem folositori. Daca nu mai suntem folositori suntem condamnati. Vedeti diferenta?