Povesti de salon

Din vizitele la saloanele de infrumusetare din 2015 am pastrat trei povesti de spus mai departe. 
Prima poveste memorabila din 2015 se refera la o doamna care lucra la salon si care era maritata cu un cetatean canadian. Era foarte fericita sa locuiasca in continuare in Romania cu copilul pe care il avea dinainte de casatorie si cu parintii si surorile. Locuiau toti in aceeasi casa foarte aproape de centrul orasului. Mergea totusi cu masina pana la munca (2 kilometri) in stil american, dar sotul si-l vedea o data pe an. Mi-a explicat ca e mai complicat cu obtinerea vizei. Recunosc ca in descrierea de mai sus lipseste observatia ironica despre doamna care avea niste dinti superbi pusi si o peruca perfect aranjata pe cap.

Ma gandesc daca nu cumva inteleg gresit notiunea de familie sau daca era ceva ce imi scapa mie din poveste. Poate doamna doar infrumuseta povestea ca sa para unica. Poate povestea tradusa in realitate era cu totul alta. Nu isi permitea momentan sa plece din tara si de aceea locuia inca impreuna cu ai ei. Sper totusi sa ii iasa actele si sa aiba sansa sa traiasca ideea de familie asa cum ar trebui sa fie si sa nu fie inca o aspiranta la visul american cu haine canadiene. Dilema unu se poate rezolva cu o vizita in viitorul apropiat la salon care imi poate demonta ipoteza pesimista. 

A doua poveste memorabila vine de la iubita unui pilot care era ingrijorata ca acesta plecase in munti in cautarea unui avion picat. Iubita lucra la salon. In mintea mea pilotul era undeva pe un piedestal. Brusc m-am gandit ca acea femeie are langa ea un zeu. Un om care piloteaza un avion este in acceptiunea mea ca inteligenta mult peste medie. Faptul ca participa la o misiune umanitara mi se pare si nobil din partea lui. Doamna prin asociere a urcat si ea pe scara valorilor in mintea mea. Povestea ei nu m-a facut sa ma intreb doar referitor la diferitele experiente pe care le impartasesc cei doi cand ajung acasa. El vorbeste un fel de pasareasca si ea povesteste despre povesti de viata aflate la salon. Inteleg ca domnisoara vroia sa demonstreze ce femeie independenta era. Pot fi eu prea aspra in aprecieri, dar imi place sa cred ca tocmai discutiile pe care le dezvoltam ne ajuta sa ne cunoastem mai bine. Si pentru ca piedestalul acela e foarte sus imi vine foarte greu sa apreciez distanta ca fiind mica intre cei doi. Dilema doi va ramane fara raspuns. Poate revin la domnisoara pe viitor. 

Cea de-a treia poveste care m-a surprins si care a venit cumva sa completeze povestile auzite intamplator la salon, imi dezvaluie o fata urata a vedetismului. Pe scurt, am descoperit ca exista persoane publice care se duc la salon si cand nu au bani sa plateasca serviciile considerand ca pot plati ulterior. Faptul ca se duc in vizita e acceptabil, dar cand apelezi la niste servicii pe care nu iti permiti sa le platesti, mi se pare cumva dilema maxima. Este foarte greu pentru mine sa accept ca te poti duce la un salon si cand nu iti permiti sa platesti serviciile primite. Cum ai putea sa faci asta? Adica e ca si cum te duci la paine si nu platesti pana cand nu iti revii financiar. De ce nu apelezi la un card de credit? De ce nu folosesti un imprumut de la o persoana apropiata in loc sa apelezi la niste persoane care presteaza un serviciu pentru care sunt remunerate. Din acea remuneratie traieste o familie. Din capriciile tale de diva imaginata nu traieste nimeni si nici nu o sa moara nimeni daca nu profiti de ele. 
Din aceasta poveste nu am o dilema ci doar o intrebare: cam cat va mai dura acest fals vedetism?

Admir maxim oamenii care reusesc sa isi depaseasca conditia, dar care reusesc sa isi pastreze decenta, bunul simt si mai ales picioarele pe pamant. 

Doamna… care nu are nevoie de invitatie

Am intrebat-o pe bunica mea, la un moment dat, de ce batranii au cel mai des tendinta de a traversa prin locuri nepermise. Si mi-a dat cel mai trist raspuns: pentru ca nu mai au nimic de pierdut. Mi se pare foarte trist ca un batran care ar trebui sa fie bunicul care iti spune povesti din vremuri pe care nu ai avut ocazia sa le cunosti si care ar trebui sa priveasca viata cu alti ochi priveste prezentul atat de sumbru si omite existenta unui viitor. Ar trebui sa se bucure de superioritatea varstei si experientei in loc sa se lase injosit de greutatea vietii si sa cedeze asa usor in fata unei morti inevitabile, dar uneori inopinante. Si daca tot nu stii cand va veni in vizita Doamna cu coasa, de ce sa nu faci ceva pana atunci? Ca doar nu o sa o astepti in sufragerie cu masa pusa si tol festiv sa apara, nu? 

Cred ca in Romania batranii asteapta moartea o data cu prima pensie. Sunt multe greutati pe care le vad la batranii din jurul meu, dar imi doresc sa ii vad bucurandu-se de viata si de impartasirea experientelor lor de viata cu cei dragi si mai tineri. Nu vom mai prinde razboaie, dar povestile bunicilor despre razboi sunt fascinante cu cat transpuse in contextul pe care il putem vizualiza noi par fie tragice, fie comice. Si aceste amintiri pe care nu le avem, dar care ne sunt transmise de bunici, ne pot imbogati experienta de viata. 

Traim vremuri linistite si totusi extrem de tulburi. Razboaiele cunoscute de bunicii nostri se duceau in numele unei ideologii, turbulentele morti care apar in zilele noastre sunt datorate propriilor noastre actiuni. Suntem prea multi pe planeta, consumul este foarte mare si nu stim sa ne abtinem, asa ca bolile scapa de sub control voit sau nu si astfel murim stupid. Noi ne temem ca nu vom apuca varsta bunicilor nostri si nu vom avea ce povesti din experientele noastre de viata. Si asta pentru ca mileniul trei va fi cel mai plictisitor dupa cum se arata el la inceput. Nu avem bucurii si nu mai gasim frumusete in lucrurile care ne inconjoara. Ne place sa coboram din cutia de chibrit, cum o numeste bunica mea, sa ne urcam intr-o cutie de chibrit miscatoare si sa ajungem la o alta cutie de chibrit numita servici. Nu mai culegem fructe proaspete din gradina ca sa le gatim, ci alegem alte cutii. Nici sport nu mai facem in aer liber. Alergam pe banda. Stam tot intre patru pereti. Si am uitat sa respiram aerul curat. 

Si acest context ii inteleg pe batrani ca nu mai gasesc ce sa ne spuna interesant despre vremurile lor schimbatoare, despre emotiile simtite de ei in vremuri de cumpana maxima. 

Ganduri in timp

Astazi este o zi in care invat ca uneori e greu sa lasi pe cineva drag sa se duca... Si cred ca e si mai greu cand decizia iti apartine... Si ma loveste dur faptul ca trebuie sa fac pe Dumnezeu si sa decid cand cineva trebuie sa se duca... Nu vreau sa fiu Dumnezeu... Este un rol pe care nu mi-l doresc, desi noua oamenilor ne place sa ne credem mereu superiori unii altora... Si cred ca timpul pe care il avem il evaluam teribil de gresit. Nu intelegem ca timpul nostru nu este nelimitat si ca dramuirea nu trebuie sa fie bazata pe prioritati inutile... Nu avem ierarhii si respectam multi indivizi fara valoare... Timpul nostru este timpul nostru si trebuie sa existe echilibru in ceea ce facem si sa stim sa ne respectam timpul pe care il avem... 

O pufosenie mica care a venit in viata mea acum 14 ani a fost atacata de cea mai crunta boala... Si cel mai trist este ca pufosenia sa sufera, iar eu sunt cea care trebuie sa decida unde se opreste suferinta ei. Am invatat de la ea ce inseamna sa comunici la un alt nivel, ce inseamna sa arati afectiune si ce inseamna sa ai o responsabilitate majora. 

Si pentru toate lucrurile pe care le-am invatat de la ea in 14 ani consider ca trebuie sa tin minte fiecare clipa frumoasa petrecuta impreuna sau departe cu ganduri si griji... 

Cred ca ea m-a invatat ce inseamna sa port de grija intr-o lume in care nimanui nu ii pasa de tine... 

tonul orasului

Scriu pentru ca pot si pentru ca in nebunia care ma inconjoara simt nevoia sa ma eliberez cumva de tensiunea pe care o resimt.

O fi din cauza noptilor nedormite, o fi din cauza caldurii de afara, cert este ca nu mai suport orasul asta. Nu mai suport sa stiu ca daca plec de acasa as putea, la intoarcere, sa nu mai am in siguranta lucrurile pe care le-am lasat acolo si pe care le iubesc. Urasc ca trebuie sa fiu cu ochii in patru cand merg pe strada ca sa nu ma atace un hot sau ca in tramvai nu pot sa citesc linistita o carte cum fac toti strainii pe drumul spre munca. 

Si cred ca aceasta stare de continua de suspiciune nu face bine psihicului.

Si mai este si traficul infernal. Din cauza lui majoritatea soferilor nu mai acorda prioritatea unor bieti pietoni. Asa ca daca fereasca sfantu' vreau sa traversez trebuie sa ma uit direct in ochii soferului care vine neinteresat total de semnul de circulatie care ii semnalizeaza trecerea nenorocitilor de pietoni. Ma deranjeaza tonul acesta agresiv al orasului in care traiesc. 
Ma innebuneste putin cate putin si parca nu mai vreau sa traiesc la oras. Desi stiu ca voi regreta iesitul la o plimbare pe stradutele mici cu blocuri si case si cu mii de oameni ale caror povesti sunt inspiratie pentru mine.