Am intrebat-o pe bunica mea, la un moment dat, de ce batranii au cel mai des tendinta de a traversa prin locuri nepermise. Si mi-a dat cel mai trist raspuns: pentru ca nu mai au nimic de pierdut. Mi se pare foarte trist ca un batran care ar trebui sa fie bunicul care iti spune povesti din vremuri pe care nu ai avut ocazia sa le cunosti si care ar trebui sa priveasca viata cu alti ochi priveste prezentul atat de sumbru si omite existenta unui viitor. Ar trebui sa se bucure de superioritatea varstei si experientei in loc sa se lase injosit de greutatea vietii si sa cedeze asa usor in fata unei morti inevitabile, dar uneori inopinante. Si daca tot nu stii cand va veni in vizita Doamna cu coasa, de ce sa nu faci ceva pana atunci? Ca doar nu o sa o astepti in sufragerie cu masa pusa si tol festiv sa apara, nu?
Cred ca in Romania batranii asteapta moartea o data cu prima pensie. Sunt multe greutati pe care le vad la batranii din jurul meu, dar imi doresc sa ii vad bucurandu-se de viata si de impartasirea experientelor lor de viata cu cei dragi si mai tineri. Nu vom mai prinde razboaie, dar povestile bunicilor despre razboi sunt fascinante cu cat transpuse in contextul pe care il putem vizualiza noi par fie tragice, fie comice. Si aceste amintiri pe care nu le avem, dar care ne sunt transmise de bunici, ne pot imbogati experienta de viata.
Traim vremuri linistite si totusi extrem de tulburi. Razboaiele cunoscute de bunicii nostri se duceau in numele unei ideologii, turbulentele morti care apar in zilele noastre sunt datorate propriilor noastre actiuni. Suntem prea multi pe planeta, consumul este foarte mare si nu stim sa ne abtinem, asa ca bolile scapa de sub control voit sau nu si astfel murim stupid. Noi ne temem ca nu vom apuca varsta bunicilor nostri si nu vom avea ce povesti din experientele noastre de viata. Si asta pentru ca mileniul trei va fi cel mai plictisitor dupa cum se arata el la inceput. Nu avem bucurii si nu mai gasim frumusete in lucrurile care ne inconjoara. Ne place sa coboram din cutia de chibrit, cum o numeste bunica mea, sa ne urcam intr-o cutie de chibrit miscatoare si sa ajungem la o alta cutie de chibrit numita servici. Nu mai culegem fructe proaspete din gradina ca sa le gatim, ci alegem alte cutii. Nici sport nu mai facem in aer liber. Alergam pe banda. Stam tot intre patru pereti. Si am uitat sa respiram aerul curat.
Si acest context ii inteleg pe batrani ca nu mai gasesc ce sa ne spuna interesant despre vremurile lor schimbatoare, despre emotiile simtite de ei in vremuri de cumpana maxima.
