Spatiul necesar

Am copilarit cu dorinta de a avea intr-o zi propria mea casa cu gradina, cu veranda si bucataria a carei fereastra da in gradina cu gazon si copacei pe margine. A fost un model pe care il vazusem frecvent in toate serialele americane ale anilor '90. Acei ani gloriosi cand educatia venea la usa noastra in diverse forme: filme/seriale, reprezentanti ai diverselor biserici, voluntari americani sau britanici. 

Urmaream serialele Dallas, Beverly Hills 90210 si Melrose Place pe atunci. Oamenii aceia erau mult peste nivelul oamenilor din jurul meu. Adica in Romania nu cunoasteam pe nimeni in anii '90 care sa aiba o casa mare cu piscina, geamuri mari luminoase si poteca intre casa si piscina. Pe cei cativa pe care i-am cunoscut locuind la casa cu gradina abia daca petreceau timp afara in curte. Erau oameni inghesuiti intr-un mediu urban iesit dintr-o perioada de maxima represiune asa ca nu doreau sa epateze nicicum, iar libertatea o priveau cu ceva temere. La vremea aceea consideram ca obsesia regimului comunist si a ochilor din umbra care te urmaresc este de vina pentru temerile de a epata sau a-ti permite sa te simti bine. Intre timp am realizat ca era cu totul altceva: clima care nu iti dadea suficient ragaz sa te bucuri de piscina si gradina, carierele care cereau tot mai mult timp pentru cresteri si multe alte considerente. Pe scurt, social si cultural nu eram pregatiti sa traim visul american. 

Totusi, cand vezi studentul lipsit de griji cu un rucsac usor in spate, parinti care ii conduc la scoala, apoi activitatile post-scolare si petrecerile, visezi si tu sa ai asa ceva pana la optsprezece ani. Parintii mei au ales sau nu au avut oportunitatea sa construiasca o astfel de locuinta. Intr-un fel m-am gandit ca era egoist din partea lor sa avem doua sau chiar trei televizoare in casa in 2000, dar sa nu fi strans bani pentru o casa cu gradina. Acum realizez ca intregul plan nu avea sens. Adica atunci cand a trebuit sa aleg intre casa si apartament, am ales apartament pentru ca gandind un pic in avans mi-am dat seama ca atunci cand voi avea copii (daca voi avea) va trebui sa ii trezesc cu o ora mai devreme si sa ii conduc la scoala in Bucuresti, apoi sa ii iau de la scoala si sa ii conduc inapoi acasa. Toate astea inseamna minim 2 ore pe zi din viata lor si a mea. Sincer, nu e corect pentru nimeni.

Apoi am facut legatura cu lectia primita de mama de la profesorul de informatica cu ani in urma. Acesta i-a dovedit mamei ca dupa ce imi realizez toate temele imi ramane foarte putin timp pentru pasiuni sau socializare. In fond despre astea era vorba in copilarie si dupa acele momente urma sa tanjim peste ani. 

Revenind la subiectul casei la care visam, la douazeci si opt de ani cand vizitam posibile case pentru mine in suburbiile Bucurestiului, am ales sa nu fac credit si sa imi achizitionez o simpla garsoniera. Si am descoperit curand ca acest spatiu poate fi foarte usor organizat conform nevoilor mele. A fost o decizie inteleapta la vremea respectiva pentru ca am avut exact ce imi trebuie, mulat pe nevoile mele si nu am umflat partile dorsale ale bancherilor. M-am bucurat de spatiul meu fara povara unui credit. 

Apoi problema spatiului a reaparut de cand am aparut doi in spatiu. Si atunci mi-am dat seama ca era nevoie de ceva mai mare pentru ca doi au nevoie si de intimitatea fiecaruia, mai ales daca ai si zile cand iti permiti sa lucrezi de acasa. Apoi organizarea realizata de mine pentru o persoana nu facea fata nevoilor cuplului in spatiul mic. Aveam nevoie de ceva mai mare. Am ales tot apartament pentru ca nu era nimeni pregatit de drumul in Bucuresti si retur in care sa pierzi ore bune. Intre timp Bucuresti s-a aglomerat atat de tare incat drumul din Bucuresti in Bucuresti dureaza la fel de mult cu drumul din si pana in suburbiile sale. Poate am devenit pregatiti pentru visul american si vremea pierduta pe drum.