Orasul meu, Bucuresti

Iubesc lumea asta intoarsa pe dos in care traim. 

Trec in fiecare zi pe langa noi cratere aparute in ciment, dar langa ele, de cele mai multe ori, se ridica noi cladiri de birouri sau de locuit tot mai inalte. Si nimanui nu pare sa ii treaca prin minte ca de fapt problema se pune altfel: cert e ca ne scufundam, paradoxal este ca prin cladirile inalte ajutam la procesul de scufundare.

Si mai sunt bordurile, constant schimbate, spatiile verzi netunse, buruienile care cresc din fiecare cladire lasate de izbeliste. Si parcurile care sunt mereu neingrijite sau proaspat lansate.  Si mersul pe jos este o provocare caci, desi avem borduri, nu avem trotuare. 

Dar mie imi place acest oras, imi place ca pot sa fac oricati pasi vreau fara sa ma ingrijorez ca nu ma priveste cineva. Imi place ca atunci cand ajung acasa, am ochi care ma privesc de la etaj. Ma bucur chiar ca exista o fiinta care priveste de sus la mine, altfel m-as simti usor prea aproape de cer. 

Acesta este orasul meu si il iubesc asa cum este. Ma bucur ca m-am nascut in aceasta aglomeratie de nisip si praf. Ma bucur ca am invatat sa il infrumusetez cu ceva ironie si sarcasm. Altfel m-ar fi imbolnavit clar... De nervi...